Kultural • Note asupra limbajului poetic eminescian

Între înzestrările de bază ale lui Eminescu, farmecul limbajului a fost esenţial în rapida pătrundere a operei lui spre sensibilitatea publică. De altfel, fără această însuşire, nici celelalte n-ar fi contat în definirea poetului.

Se poate afirma, cu certitudine, că niciodată până la Eminescu, limba romană n-a sunat cu atâta plenitudine armonioasă, atât de natural şi de firesc. Mai mult chiar, limpezimea şi echilibrul lingvistic din cele mai multe poezii creează impresia unei spontaneităţi desăvârşite cu toate că variantele ilustrează migăloasa căutare a „cuvântului ce exprimă adevărul”, iar Eminescu însuşi îşi stabileşte raporturile cu limba română în termeni de „luptă dreaptă”, ca pe o încercare de „a turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă”. Tensiunea eforturilor însă nu se simte, este cu desăvârşire mascată de robusta senzaţie a lucrului natural.

Explicaţia prospeţimii si a naturaleţii limbajului eminescian îşi are punctul de plecare în strategia poetului faţă de „limba veche”, considerată ca temelie pentru toate noile ei înfăţişări. El a intuit că limbajul poetic trebuie cu necesitate să pornească de la izvoare: de la poezia populară şi de la vechile texte, care conservaseră formele cele mai rezistente de limbă, deci cele mai apte să reliefeze individualitatea graiului românesc. Şi poezia lui e plină de ecourile acestei influenţe, de la armonia, uneori onomatopeică al versurilor de origine folclorică (“Peste vârf de rămurele / Trec în stoluri rândunele / Ducând gândurile mele / Şi norocul meu cu ele”), până la aromele arhaice în stil cronicăresc, din Scrisoarea a III-a, în care voievodul îşi enumeră principiile neatârnării:

„Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,

De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;

Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă

Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă

Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,

Cum veniră, se făcură toţi o apă şi-un pământ.”

În aceeaşi serie de fapte se înscrie şi iniţiativa de a folosi formele populare şi familiare ale vorbirii (exemplele sunt foarte cunoscute: „de nu m-ai uita încalte”, „ş-apoi cine treabă are”, „nime-n lume n-o să ştie”, „şi mi-i ciudă”, „ ai vedea că am cuvinte” – de observat coloratura regională moldovenească), expresiile tipice („bată-i vina”, „acu-i acu”, „ia las`”, „cată-ţi de treabă”), cât şi rimele rezultate din prezenţa unor termeni populari („încalte”, „nesaţ”, „letopiseţi”) sau prozaici („subsuori”) şi a cuvintelor legate prin cratimă – procedeu de îmbinare românească („sine-mi/ inemi; luminându-l / gândul; aduceţi-i / vieţii, lese-l / vesel; recunoască-l / dascăl).

Pentru a da consistenţă demersului întreprins, ne vom opri asupra unui text liric pe baza căruia vom încerca a disemina mijloacele poetice eminesciene ce stau la baza limbajului poetic. Sara pe deal concretizează inegalabil în lirica tinereţii mijloacele unui poet al sensibilităţii. Universul operei eminesciene e populat de frumuseţi şi minuni, e un tărâm de magică plenitudine, ca în folclor, scânteind de ape şi lună, răsunând de vrajă de izvoare şi căderi de flori. Iubirea e puterea care creează şi leagă elementele lumii sensibile, care le mişcă într-o nesfârşită ieşire de traiectorii, ca într-un dans în care cele ale pământului şi ale cerului se unesc, dans sugerat de calmul şi armoniosul ritm al coriambului. Eroul trăieşte emoţia întâlnirii apropiate într-o forfotă de percepţii şi senzaţii, al căror centru este iubita, în jurul căreia parcă toate gravitează. Determinările apar încă din primul vers, neobişnuit de concentrate, referitoare la timp, spaţiu şi atmosferă:

„Sara, pe deal buciumul sună cu jale...”

Momentul este acela al înserării; locul este în chip expresiv o proeminenţă, dealul, care va izbuti să devină o „insulă izolată a iubirii” (Zoe Dumitrescu Buşulenga), dominând lumea; sunetul de bucium adaugă acestui spaţiu mioritic o atmosferă specifică, dar în care „cu jale” nu are sensul de „trist”, ci de „plin de dor” în ipostaza dulcei, neliniştitei aşteptări (ca în „dulcea jele” , o altă sintagmă eminesciană tipică).

Descrierea este susţinută de mărci lingvistice specifice: prezentul este menţinut în patru strofe şi jumătate din cele şase ale poeziei. Mişcării ascendente a turmelor îi vine în întâmpinare cea descendentă a stelelor :

„Turmele-l urc, stele le scapără-n cale”.

Mişcare este şi în ţâşnetul apelor „clar izvorând în fântâne” şi tot ascendentă . Totul ajută sugestiei locului înalt în care va fi iubita, sub un salcâm, ipostaziat în forma unui „axis mundi”. Strofa a doua se referă toată la acest punct fix, raportat acum la cer şi comunicând cu el. În acelaşi prezent şi în aceeaşi neîntreruptă mişcare .

„Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară”.

Cele două epitete conferă spaţiului celest puritate şi transparenţă, pregătind o ascunsă comparaţie pentru înnoita adresare la persoana a-II-a.

„Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară”. Versul sugerează o traiectorie, aceea a privirii iubitei către cer. Din nou este folosită descripţia :

„Stelele nasc umezi pe bolta senină”.

Dar vechea convenţie, care de la Dante şi de mult mai înainte alătura ochii iubitei cu stelele „trădează confuzia voită între iubită şi corpurile cereşti”, apreciază Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Cu atât mai mult cu cât licenţa poetică din „stelele ... umezi” ne fac să raportăm mai degrabă epitetul la substantivul cu care pare să se acorde prin gen , la „ochii”.

„Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină”, ar putea trimite din nou , printr-o altă convenţie romantică „lună” – „frunţii”, spre primul vers cu „Luna pe cer....”. Alternanţa pare semnificativă.

Bogaţia de epitete, neobişnuită pentru această perioadă de creaţie încearcă o determinare mai exactă a centrului, înconjurându-l cu o încărcătură statică, dându-i inerţie în vălmăşagul de mişcări şi de stări.

 

 

 

Social Bookmarking
Nu au fost postate comentarii pentru acest articol.