Kultural • O mizantropie polemic-pamfletară

de Ion TRANCĂU
Vizionari: 620
23 Aprilie 2010 Ora: 12:30

Subtila şi delicata sau decenta carte Polemici cordiale a regretatului scriitor Octavian Paler m-a determinat să admit ca polivalentă semantic sintagma din titlu. Sub acest imbold am ajuns la o tipologie subiectivă, deloc fantezistă şi ridicolă: polemicile pot fi permanente, inerente, imanente, intrinseci etc. Toate sunt plauzibile şi reprezintă o adevărată inerenţă de ordin ontologic şi gnoseologic, mai ales atunci când spiritul critic autentic se manifestă liber, fără îngrădiri raţionale şi stilistice.

Teoretizând şi inventând cu o infimă doză de subiectivism, fără a friza fantasmagoria, sub influenţa lecturilor, respectuoase ( Adrian Marino), din presa cultural-literară am ajuns şi la alte ipoteze ale polemicilor, care, în insolita perspectivă personală, ar mai putea fi clasificate ca antume şi postume. Am izbutit să fac oarecare ordine în receptarea opiniilor polemice din presa cotidiană şi săptămânală. Cea cotidiană, mai puţin prezentă în economia lecturilor proprii, mi-a oferit un prim semnal de alarmă. Am aflat că la prestigioasă Editură Polirom din Iaşi, a apărut, postum, cartea Viaţa unui om singur, pe care profesorul universitar, teoretician, critic şi istoric literar ardelean, Ion Pop, o prezintă drept opera unui mizantrop. În paginile 10 şi 11 din revista România literară, numărul 12 din 9 aprilie 2010, Ion Pop este invitat să semneze eseul Biografia ideii de singurătate, schimbând, inspirat şi inteligent, doar substantivul literatură, cu substantivul singurătate din titlul lucrării de şase volume monumentale, de nivel european, Biografia ideii de literatură a lui Adrian Marino.

Cu acurateţe şi probitate critică/polemică, reputatul Ion Pop observă lovitura mediatică lansată într-o lume profund alterată etic şi situată în trista tradiţie a publicaţiei securiste Săptămâna, condusă de Eugen Barbu şi de Corneliu Vadim Tudor. După această precizare incipientă, autorul eseului ne oferă o imagine veridică şi verosimilă a personalităţii şi a operei lui Adrian Marino. Viaţa unui om singur nu face economie de invective, ca o vehementă blamare a junglei literare, sub impulsul unui subiectivism dezlănţuit. Ion Pop lasă impresia unui echilibru total în înţelegerea şi abordarea obiectului, cu profesionalism perfect. Acceptă chiar hermeneutica unui psihanalist care ar putea să justifice diatriba polemică a lui Adrian Marino, cu argumente biografice: frustrarea originară de iubirea maternă, stigmat în mai tot ce i se întâmplă (…), excluderea din mediul familial, sentimentul marginalizăriii de către dascăli mediocri (…), teribila recluziune a liceului militar (…), chimia şi schema oedipiană, constând în vehemenţa cu care tânărul Marino îşi neagă patronul spiritual, pe G. Călinescu, detenţia prelungită şi un domiciliu forţat din Bărăgan. Ion Pop nu-i uită orgoliul şi tenacitatea date de propria independenţă, din care au rezultat lucrări de inestimabilă valoare teoretică şi critică, recunoscute în ţară şi în străinătate. Aşadar, nenumăraţi scriitori, poeţi, prozatori, dramaturgi, teoreticieni, critici şi istorici literari sunt vizaţi în mod polemic, negativist. Negativismul lui Adrian Marino se manifestă prin etichete depreciative, demne de pamflete, cu o agresivitate şi expresivitate nimicitoare, autorul situându-se între justiţie şi…injustiţie literară. E de mirare, în viziunea lui Ion Pop, şi modul în care ostilitatea, ariditatea şi austeritatea unui teoretician literar de elită şi-au dovedit incompatibilitatea cu receptarea genurilor literare beletristice. Se ştie că Adrian Marino detesta, la fel de incisiv, critica literară impresionistă, nevertebrată, creaţia literară propriu-zisă, arătându-se astfel ca un inamic într-un fel de simetrie cu C. Noica. În revista România literară nr. 13 din 16 aprilie 2010, Dan C. Mihăilescu, tot în două pagini, 12 şi 13, l-a prezentat pe Adrian Marino ca pe Un atlet al negaţiei.