Kultural • Onoarea unei femei - o vadră de vin şi nouă lei

de Ion PECIE | Vizionari: 798 | 30 Octombrie 2009 Ora: 14:52

Trubadurii de pe ambele maluri ale Dâmboviţei şi ale Bahluiului cântaseră, înaintea lui Creangă, amorul trupesc şi iubirea castă. Poetul îndrăgostit gustă chinurile iubirii, o asaltează pe aleasa inimii postând taraful de lăutari sub geamul ei ce strălucea, zornăie lanţurile robiei ca să fie mai convingător, îşi revarsă oful inimii după o retorică învăţată fie de la poeţii arabi, cum s-a spus, fie de la trubadurii provensali. Ei cântă şi ea trebuie, musai, să asculte.

Cu asemenea mijloace persuasive ciocoii vechi şi noi din romanul lui Filimon le câştigau pe frumoasele vremii, aşa o asediase şi Andronache Tuzluc pe Kera Duduca, ipochimena de la Podul Izvor. Identificată printre pământeni, femeia este repede ruptă de realitate, elevată în iatacuri somptuoase de inspiraţie orientală, îmbătată cu elixir fin pentru a primi de la această distanţă artificială omagiul adoratorului şi, mai ales, reproşurile amare. Cântecul curge după un protocol al iubirii bine pus la punct, cu inserţii de stihuri originale, în care îşi fac loc lamentaţii, jurăminte, ameninţări, reproşuri. Văcăreştii, dincolo de nenorocirile întâmplate în familia lor, spiritualizează iubirea încât “poezia este, aproape în exclusivitate, un discurs îndrăgostit “, după cum scrie Eugen Simion în Dimineaţa poeţilor. Alecu, autorul acelei bijuterii care este Oglinda, le cântă pe Elenca sau Lucsandra acordând ochilor virtutea adevăratei oglinzi în care obiectul erotic se poate răsfăţa plenar.

Iancu Văcărescu, dintr-o altă generaţie, cântă dulce “a iubirii primăvară”, cum zice Eminescu. Conachi pătimeşte cu plăcere pentru Zulnia, Heliade cântă o fetişoară în criza puberală pricinuită, cel mai probabil, de un zmeu slăbănog, năvălitor pe coşul casei, manifestată hormonal – “Vezi mamă, ce mă doare…” - , şi explicată ştiinţific de două babe, Comana ori Sorica, leacul fetei ţinând se pare de competenţa lui moş Popa ori a vrăjitorului. Grigore Alexandrescu se simte eliberat de sub robia cochetei şi viclenei Nina, veselul Alecsandri o cântă pe Dridri, iar Bolintineanu, ca să încheiem această scurtă trecere în revistă a muzelor din poezia română de dinainte şi de după 1848, o jeleşte pe fata tânără zăcând pe patul morţii. Este, în linii mari, spectacolul sentimental oferit de poeţi unui cititor nesentimental de la 1876 cum este Ion Creangă, prozatorul care o “cântă” pe nurlia Catrina întinsă pe patul desfrâului, sau pe Malca, amatoarea de popasuri pădurene.

Prozatorul junimist scrie despre soacre acre, capre văduve, babe ranchiunoase, Tălpi ale iadului, rătăcite în lumea noastră, adică despre femei acrite de viaţă, avare şi hapsâne, degradate moral şi biologic. Înaintaşii lui Creangă idealizează femeia în tot atâtea discursuri amoroase, îmbătaţi de propriul sentimentalism desuet, dar şi întărâtaţi de licori bahice. Nu insistăm. Spre deosebire de înaintaşii săi idealişti, Creangă pleacă urechea la cântecul larg, buruienos, de mătrăgună altoită pe canabis, la povestea picantă grefată pe amorul dezonorant şi ilicit, pe gustul caracudei, la anecdota spusă la spartul nunţii, în crâşmă, ca să râdă toţi crăncălăii. Şi, prin ei, satul întreg.

Ion Creangă trebuie situat între alţi doi geniali confini, un înaintaş, Ion Budai-Deleanu, şi un continuator, Ion Barbu. Dar primul dintre confinii lui Creangă trebuie să fie amicul Eminescu, găzduit o vreme în bojdeuca din Ţicău, chiar în timpul travaliului la Povestea lui Ionică cel prost . Cumpărată cu cincizeci de galbeni de Ecaterina Vartic, bojdeuca adăposteşte pe Bădia Mihai de 26 de ani, rămas fără slujbă. Diaconul Ionică, după cum i se spune, despărţit de Ileana Grigoriu ţine casă cu Ecaterina, Caterina, Catrina, Tinca… Împrumutate din realitatea imediată, numele personajelor sunt proiectate în povestea în gestaţie. Lectura anacronică a poveştii lui Creangă prin scenariul epico-lirico-dramatic din Luceafărul nu se vrea, nu poate fi, o impietate. Creangă lucrează de zor la povestea lui Ionică, în timp ce, sub acelaşi acoperiş, Eminescu prelucra basmul Fata în grădina de aur, cules de germanul Kunisch, până la varianta definitivă din 1883.

Se ştie că Eminescu nu a fost cel mai agreabil oaspete şi nici Tinca Vartic cea mai încântătoare şi mai primitoare gazdă. Neştiutoarea de carte nu vedea cu ochi buni discuţiile interminabile la care ea rămânea interzisă, nici lungile escapade pe la crâşme şi în singurătăţi numai de ei ştiute. E uşor de bănuit că îşi citeau textele, şi că, o dată cu manuscriptele, schimbau şi impresii. Ar fi interesant de ştiut ce va fi zis Eminescu ascultând în cerdacul bojdeucii năzbâtia lui Creangă, şase ani mai devreme, cu hyper Ionică al lui în rol de Cătălin viclean furişându-se la miez de noapte la Cătălina, încrezător norocului, cu o Cătălina participativă... Abia un braţ pe gât i-a pus, şi ea l-a prins în braţe. Şi Vasile şi Catrina, vasăzică şi naşul şi naşa, îi arată finului din bob în bob amorul, fără metafore vânătoreşti, fără gesturi stilizate, fără complicaţii sentimentale, doar cu o anume nervozitate didactică din partea lui Vasile. Spre ruşinea ei, gazda se comportă ca un codoş arogant când îl taxează cu nouă lei pe amărâtul condamnat la însurătoare. Lăcomia este păcatul care îl pierde: “Hai! Ce-mi dai tu mie să te învăţ eu?

- D-apoi ce nu ţ-aş da, baică, din toată sărăcia mea! Dar numai una de noauă lei am la sufletul meu!” Cam goală punguţa lui Ionică, dar instructorul matrimonial cu tarif redus se mulţumeşte cu puţin, se lasă dus în ispită, căci banul, o ştim prea bine, e ochiul dracului, ascunzându-se şi-n fundul, şi-n punga săracului. Şi în mintea lacomului:

“- Bună-i ş-aceea, măi Ionică, dacă n-ai mai mult, ad-o-ncoa, măi băete, şi să te învăţ eu tot meşteşugul gospodăriei, că dacă nu-i pulă/ Casa nu-i sătulă“.

Codoşlâcul naşului chiabur arată un alt fel de a te pierde în faţa banului faţă de cel din Punguţa cu doi bani. De observat că naratorul nu pronunţă cuvântul “monedă” sau “bancnotă” de nouă lei, ci una de nouă lei, definire ambiguă a valorii, preţ mai degrabă simbolic care eufemizează prezenţa diavolului: “Ionică scoate atunci cea de noauă lei ş-o pune în palma lui Vasile. Vasile o ie cu bucurie, o stupeşte şi zice : Noroc să de D-zeu! Apoi o pune în pungă…” Eroare gravă să ceri noroc de la Dumnezeu pentru un dar primit de la necuratul. Acelaşi gest necugetat e făcut şi de boierul din Punguţa cu doi bani, şi tot în prezenţa unor femei.

Invitată la o repriză demonstrativă, Catrina mai nu vrea, mai se lasă, şi îi zice încet şi ruşinoasă bărbatului posedat: “Nu cumva te-ai apuca de făcut năzbâtii de faţă cu oamenii? Strânge-ţi minţile acasă, zăludule!

-Ia taci, bre Catrină, taci! Iacă cea de noauă lei, să-ţi iei mărgele şi cercei”.

Dar din dar se face iadul. Înainte de a o condamna pentru colaboraţionism cu oaspetele duşman, să consemnăm momentul de ezitare al femeii care mai are un gram de pudoare, înainte de a se lăsa pradă dulcelui viol al bărbatului nătărău. Un Slavici ar fi punctat momentul psihologic. Ne gândim la prăbuşirea morală a Anei, tânăra nevastă din Moara cu noroc , părăsită şi aruncată de bărbat în braţele unui Lică Sămădăul , săvârşind adulterul fără tragere de inimă. Revenind la povestea nespelcuită a lui Creangă, trecem peste impetuozităţile lui Vasile, subliniate de naratorul subiectiv, mai puţin interesante decât resemnarea Catrinei căzută în extaz erotic rustic: “Catrina văzând şi ea pe bărbatu-seu că-i aşa de nătărău, a închis ochii ca mâţa şi s-a făcut moartă-n păpuşoi…” După o altă repriză recapitulativă, epuizantă şi redundantă, ucenicul este rugat să intre în rol, ca ultima şansă a învăţării. Neverosimila scenă, pregătită atent de autor prin simulări şi disimulări strategice, pare verosimilă, încât înlocuirea actorului principal cu novicele asistent pare firească. Zic “pare”, întrucât aici stă miza poveştii: neverosimil făcut verosimil.

Prezentarea lui Ionică, erou picaresc, înzestrat cu atâtea calităţi ascunse, dă ocazia unor stihuri ditirambice din partea povestaşului, martor entuziasmat de evoluţia protagoniştilor care se dedau la orgie. Scriitura este izomorfă cu arătura, şi invers, aşa că textul creangălesc absoarbe încă o poveste cu cântec făcând indirect elogiul intertextualităţii: “Ş-odată c-o mână [Vasile] trânteşte pe Catrina pe pat, iar cu cealaltă apucă pe Ionică de cămeşoiu, şi-l trage peste dânsa, cu de-a-sila! Atâta i-a trebuit lui Ionică cel prost, ş-apoi atunci las’ pe dânsul că pe loc s-a dat la brazdă, şi povestea cântecului : Scoase-o vină cât o mână,/ Bortelită-n căpăţână/ Strunjită la rădăcină;/ Şi cum o puse, / Cum se duse/ Parcă fu, pustiea, unsă…” Caterina, Catrina, femeia îndărătnică, şovăielnică, “s-a pus şi ea pe drum”. Comentariile sunt de prisos. Este devoalată acum o altă faţă a străinului. Adineauri era slugă la doi stăpâni, acum se vorbeşte despre originea lui mioritică: “Ionică cel prost, sireicanu, era: Ciobănaş de la mânzari/ Cu pula cu trei spinări/ Face prin pizdă cărări…” , fiind un fel de Jack Spintecătorul la vremea respectivă: “Încet, măi nătărăule…”, îl temperează Vasile spectatorul. Nu insistăm asupra lascivităţii din interiorul acestui triunghi şi asupra gigantismului falic al ciobănaşului, garantat de narator, nici asupra muncilor reînnoite dintre Catrina şi colaboratorul ei intim, decât pentru a lămuri, dacă mai era cazul, porecla de Ionică cel prost. În limbajul moldovean se găseşte o zicere echivocă: “ai dat ca Irimiea cu oiştea în gard”. Cum Irimiea e sinonim cu prostul, prin periclitarea gardului s-ar înţelege aproximativ a face o gafă, a intra într-o încurcătură, a o da în bară; în limbaj valah, a spune o tâmpenie. Cum oiştea este însă izomorfă cu falusul şi cum gardurile moldoveniene prezintă borte la tot pasul, fie prevăzute din construcţie, fie cauzate de proşti şi de inabili conducători de atelaje, este limpede că ne aflăm într-o şaradă sexuală.

Universul domestic rural poate fi închipuluit, vorba autorului, ca un gard şubred plin de borte care aşteaptă ca alţi harabagii, gen Nichifor sau Ionică, să dea cu oiştea în ele. Borta figurează stavila fragilă între drum şi grădină. Puntea îngustă între domeniul public al porcilor “şi al proştilor” şi domeniul privat păzit cu străşnicie moale de bărbat, dar lăsat de izbelişte de femeie în înţelegere cu năvălitorul. Oiştea “goală pe de o parte” de care se reazămă iepele tinere ale lui moş Nichifor este proiecţia hiperbolică a falusului lui Priap, expresia virilităţii nebune, complex simbolic prezent în metafora drumului şi a întâmplărilor la drum.

Social Bookmarking