Kultural • Oşteanul şi Oişteanul

Restul încăierărilor armate între regii care i-au urmat la tron lui Candaules nu ne mai interesează, nici darurile lui Gyges în aur şi argint pentru oracolul din Delphi, nici lista urmaşilor săi naturali. Destul că între urmaşii lui livreşti se numără acel nefericit Anselmo din romanul Don Quijote, dar şi Vasile Hârgăoae, descoperit de Luca Piţu, un creştin milos şi cu maniere de eschimos , dar se lasă ispitit de necuratul, nu de propria lui curiozitate bolnavă, cum se întâmplase cu înaintaşii săi. Istoria lui Candaules, jocul detronării şi al întronării regizat de regină, aceasta ar fi speţa invocată de Piţu Luca şi judecată cu şarm şi inteligenţă, martori chemaţi în dosarul Candaules fiindu-i Hartog (Oglinda lui Herodot), Gautier (Regele Kandaules), Hebbel (Gyges şi inelul său). Noi ne-am oprit deocamdată la Herodot, că de-aia este considerat părintele istoriei. Filmul Umbre albe documentând despre “cutumele eschimoase” şi înţelegerea femeii ca dar contra dar sau ca obiect de schimb i-au dat inspiraţie şi dezlegare să scrie după cum urmează despre eschimoşii meridionali ai lui Creangă : “ O să vedem îndată cum Stan Păţitu, eschimos de Humuleşti, se dedublează în împrumutător şi împrumutat, în agent şi pacient al împrumutului, şi o împarte pe soaţa sa cu sine, o gustă o dată ca soţ, altă dată ca strein, aventurier, amant. Iar lui Ionică cel Prost îi este exhibată femeia consăteanului, dată spre momentan uzufruct sub privirea îngăduitoare a soţului, dar personajul eponim al povestii o ştie deja biblic şi o savurează ca un iubit ce se imaginează ca soţ devenit momentan amant, voyeur, terţ mediator între nevastă şi elevul ignar, identificându-se în imaginaţie cu acesta, kandaulizându-se , proiectându-se”.(Cf. Luca Piţu, Naveta esenţială, Ed. Polirom, Iaşi, 1998).

Povestea triunghiului august Candaules – Regină – Gyges se vede reflectată, după cum scrie Luca Piţu, în triunghiul regulat, zicem noi, Vasile – Catrina – Ionică. Dar unde sfârşesc asemănările semnalate de el încep deosebirile dintre cele două istorii, şi ele sunt la fel de importante pentru a reliefa originalitatea lui Ion Creangă în privinţa prelucrării acestui complex kandaulic. Vasile nu este stăpânit de daimonul frumuseţii, cum se întâmplase cu nestăpânitul rege, şi nu are de gând s-o expună tuturor pe Catrina, de vreme ce ştersese păpuşoiul de pe focul comun, de pe vatra comunală. Posedat de un dimon paidetic, el vrea să îl înveţe pe altul azbuchile libovului în gospodărie, să-i arate funcţionarea mecanică a cuplului, iar nu goliciunea trupească a Catrinei închisă în catrinţă, în ea însăşi, ascunsă de ochii lumii, rezervată contemplaţiei exclusiv în cadru matrimonial. Vasile se lauda cu ce ştie, nu cu ce are. La rândul ei, Cantrina intră în joc în înţelegere tacită cu un Gyges care, luat la oaste, nu ar fi bun decât ca mămăligar al trupei de miliţieni, cum zice ea. Mostră de dialog între soţul infatuat şi soţia şireată: “…- Nu ştiu, zeu, dacă te-ar prinde şi la oaste, cum ai duce-o, dacă eşti aşa de bucciu la capul tău.  – Ia ar face şi el mămăligi la ceilalţi, zise Catrina, cu capul ascuns în cergă, că de alta nici nu-i bun, cred eu…”. Nevasta se lasă contemplată de ochiul străin care îi cunoscuse farmecele arzulii în codri şi în ţarină şi nu se şifonează, precum regina păgână, de iniţiativa soţului care, în plin demers euristic, o foloseşte ca material didactic, precum condeiul şi tăbliţa. Vasile nu mai este ucis de uzurpatorul din pat, nu de pe tron, precum odinioară Agamemnon sau Candaules, pentru că în literatura erei noastre soţul încornorat e mai aproape de filosofia lui Zaharia Trahanache decât de mentalitatea lumii eroice. Trage cu pistoalele aiurea, dar amantul îi râde în nas naşului, aşa că Vasile îşi ia Catrina şi catrafusele şi pleacă în lume. Noul Gyges, falocratul socializat de sat sub numele de Irimiea Oişteanul, îi ia locul pe tronul rămas gol , dar rămâne fără ţarina Ecaterina, care-şi urmează soţul netrebnic în surghiun. Pentru Ionică, nedecis totuşi în privinţa însurătoarei, rebotezat Irimiea şi rămas deocamdată fără naşi de cununie, ar exista mai multe partide, între care Ioana Todosicăi din deal, un fel de măsălariţa mireasă, cum scrie Ion Barbu, mireasa vegetală în regim parodic, să-i ţie de împărăteasă. Asta dacă nu cumva Ioana are alte planuri matrimoniale, de-ar fi să ne luăm după prognoza lui Vasile: “Ştiu că n-o fi aşteptând s-o iee feciorul lui Pulea Spătariul”. Să faci vărsare de sânge când lumea te râde şi pe din dos, nu e o prostie, spune şi dumneata, vorba lui Lapuşneanu. Criza de dignitate este exclusă. Este de neimaginat un Vasile cerând socoteală străinului pe care l-a instruit şi care l-a desfiinţat, după cum este de neconceput abandonarea consoartei compromise, ferchezuite. În lumea prozei moderne, întrebarea este cum să trăieşti cu o soţie necredincioasă, vorba lui Alberto Moravia. Revenim la verbul polisemantic a ferchezui, ferchezuire conjugat de Ionică la persoana I, modul conjunctiv prezent –“s-o ferchezuesc eu pe Catrina” - , dar şi de privitorii de la fereastră, onanizaţi în gând, în şoaptă. După DEXI, (a) ferchezui vb. IV. (pop; fam.) tr., refl. (despre oameni)  A da sau a căpăta un aspect îngrijit. 2 tr., refl. (despre oameni)   A (se) îmbrăca îngrijit (şi elegant). 3 tr. Fig.  A bate (pe cineva). Dicţionarul este adesea neputincios pentru înţelegerea polisemnatismelor lui Creangă. Ionică nu foloseşte verbul la diateza reflexivă – să se îmbrace -, (şi) pentru că, e de înţeles, proaspăta mireasă are un aspect îngrijit, o anume elegantă vestimentară pentru acea vreme ca fată de popă şi nevastă de fruntaş, şi nu avea nevoie de daruri din partea unui sărăntoc, deşi… în paranteză fie spus, mai este loc pentru eleganţă. Cu banii primiţi pentru serviciul prestat, nouă lei, Vasile îi promite salbă şi cercei. Folosit la diateza activă, a ferchezui - “a bate pe cineva” – nu are sens, întrucât nu era cazul. Altfel zis, în loc de “am s-o îmbrac…”, Ionică promite, antonimic, “am s-o dezbrac”. A fechezui înseamnă în limbaj propriu şi a tunde, a-(şi) tăia părul. Înainte de a merge la mănăstire, femeile păcătoase, pline de remuşcări, se lăsau tunse. Era şi cazul Camilei, eroina din povestirea inserată în romanul lui Cervantes, care, realizând grozăvia faptei – moartea lui Anselmo -  , îşi taie părul şi se închide în mănăstire. Să fi vrut Ionică să spună că o va obliga să meargă la mănăstire? Greu de spus. Vasile şi Catrina se refugiază în lume, în toată lumea, spaţiu haotic, nedeterminat al rătăcirii perpetue? Sau într-un spaţiu al iluminării, al căinţei şi purificării, al regăsirii familiei, după experienţa dureroasă trăită în satul acela? Un deznodământ asemănător, deloc amuzant, are şi cealaltă “anecdotă” corozivă, Povestea poveştilor. Văzându-se scăpat, preotul posedat la propriu şi la figurat, sodomizat de demon în pădure, fuge de familie în lume – alt itinerar expiator nesfârşit : ” Şi când se vede popa scăpat, o şi croieşte la fugă prin pădure ca un nebun, lăsând şi cal şi cutie şi bărneţ şi preoteasă şi cucoană şi tot, şi se ca mai duce în toată lumea ( s.n.I.P.) Şi dus a rămas şi până în ziulica de astăzi”. Adică până Sâmbătă 1877 Octombrie 22 – 1878 Noiembrie 12.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta