Kultural • Parapilla şi odorul nepreţuit

Toată această documentare pe sec merită făcută pentru titlul dat Parapillei în franceză: Le Vit dėifiė , ceea ce ar însemna Ranga (mătărânga,sula) sfinţită (din fr. Vit [ vi] ) n. m. (lat. vectis ,levier). Litt. Membre viril.,-- Petit Larousse illustrė). Titlul singur ar fi suficient pentru o citaţie la masa lecturii a celor două texte congenere Parapilla lui Charles Borde(s) şi Povestea poveştilor de Ion Creangă. Nu ştiu cum se justifică el în franco- italiană sau în ilustraţiile londoneze, vizavi de conţinut, dar în proza lui Ion Creangă parapilla numeşte fidel acelaşi păcat comis şi asumat :zeificarea mătărângii (vit).Etapele acestei sanctificări sunt distincte, sugestiv definite în textul autorului român. După proba de rigoare şi de vigoare dată de Dânsa cu dânsa, fără martori, în odaia casei cu cerdac, cucoana „o rădică cu sfinţenie ş-o pupă drept în bot”. Etapa imediat următoare aduce alte detalii menite a legitima cultul instituit în mare taină. Beatificarea falusului reclamă confencţionarea unei cutii de argint poleită cu aur, simbolizând cinstea şi mărirea acordate sfântului „odor nepreţuit” lăsat în repaus. Cutia aurită este o parodie dură în miniatură a raclei cu moaştele sfinţilor la care se închină credincioşii în bisericile lumii ortodoxe. Adică o blasfiemiere a celor sfinte prin analogie. Racla sfintei .... paule, sugerând adormirea şi trezirea ceremonială a jucăriei deificate, este cea mai gravă hulă adusă de Creangă clericilor şi întregii vieţi religioase a Moldaviei. Falusul culcat întru hodină şi sculat întru lucrare la şuierare păstorească / pastorală parodiază episodul morţii şi al reînvierii lui Lazăr la strigarea lui Iisus. O primă iesire antisemită este pusă în gura negustorului chiar la începutul dialogului cu jupâneasa, mătărânga scoasă la vânzare fiind echivalată liric cu o ... căruţă de ovrei, oferită ca bonus: ”Şi pula mea şi trei bani, ş-o căruţă de jidani, să ierte cinstita faţa a dumneavoastră. ”Ca dovadă de impietate, amănuntul, deloc neglijabil, că Lazăr, un sfânt ne-cinstit de Creangă, este înjurat cu gura părintelui Oşlobanu, revoltat că hramul nou de Sfântul Lazăr conferit bisericii mai vechi cu alt hram a îndepărtat enoriaşii fideli. „Într-o dimineaţă, n-are ce lucra părintele Duhu?! Iè pe Teofan, alt călugăr de la spital, şi se duc împreună la biserica Sfântului Lazăr de sub dealul Cetăţii. Şi cum întră în biserică, încep a căuta pricină părintelui Oşlobanu, care slujea, că nu se ţine de tipic.

-Tipic, boaite făţarnice? Ia să vă dau eu tipic! zise părintele Oşlobanu lăsând sfintele în colo. Ne-aţi luat cu şmichirie pe marele mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir, şi ne-aţi dat, în locul acestui sfânt vestit, pe Lazăr, un jidan tremţăros, care tot moare şi iar învie, şi învie şi iar moare, de nu mai ştie nime de numele lui (s.n.,I.P.). Acesta-i hram? /.../ Şi zvârr! cu pravila cea mare după călugări. Apoi, umflând un sfeşnic zdravăn de alamă, după dânşii, să-i afurisească !...”. Autorul dă dreptate aprigului şi neinstruitului preot, zvârlitorul de pravile după inspectorii neaveniţi, şi de reteveie după urătorii nechemaţi, cum aflăm din Amintiri: ( „... iar el zvârr! cu o scurtătură în urma noastră, căci era om hursuz şi pâclişit popa Oşlobanu)”. Pasajul următor poate fi o mărturie despre imaginarul desfăşurat de Creangă în jurul antipaticului Sfânt Lazăr, adoptat de ierarhi printr-un joc de interese meschine. Iată o engramă reactivată în Amintiri...,III : „Şi mi se pare că avea mare dreptate bietul bătrân, căci în locul bisericei Sfântului Lazăr fusese o altă biserică, de lemn, al cărei hram era Sfântul Dimitrie, făcută şi înzestrată cu moşie de Vasile Lupu – voievod, ca şi cea de la noi din Humuleşti. Însă Monăstirea Neamţului, bună mehenghe, când a făcut spitalul din Târgul – Neamţului, face şi biserica Sfântului Dumitru de peatră, îi schimbă hramul, numind-o Sfântul Lazăr, o închide cu zid în cuprinsul spitalului, şi hramul Sfântului Dumitru l-a pus la paraclisul de la spital, iar moşia preoţilor a păpat-o, ca şi pe moşia Humuleştii”. La nivel instituţional – administrativ, închiderea cu zid (subliniată de noi în text) a lăcaşului cu hramul Sfântul Lazăr, hram luat prin expropriere, la care nu se închină „nici chioară de babă”, pare un analogon textual pentru îmbodolirea în cutia aurită a sfintei p..., alintată şi stropită cu aromate. De la marele mucenic Dimitrie, izvoditorul de mir, la Sfântul Lazăr, jidanul tremţăros culcat în bumbac şi stropit cu afrodisiace, se întinde o polemică surdă pe tema tradiţiei şi a înnoirilor în lumea clericală a vremii, cu hachiţele şi interesele ei gospodăreşti. Să nu se uite că tot în Amintiri..., I, copiii surghiuniţi la şcoala inospitalieră din Broşteni au parte numai de neplăceri, culminând cu îmbolnăvirea de râie, prăvălirea stâncii peste cocioaba Irinucăi, moartea caprelor colocatare, fuga copiilor cu pluta la Borca pe apele învolburate ale Bistriţei, rătăcirea şi masul în pădure sub protecţia plăieşilor. Şi toate acestea se petrec în săptămâna mare, mai precis într-o zi de referinţă evanghelică: „ Asta era în sâmbăta lui Lazăr, pe la amiazi!” , ţine minte povestitorul. Nici o minune nu se întâmplă în această zi nefastă, nici un Lazăr nu învie din morţi, doar o capră moare spre a ispăşi parcă joaca imprudentă a copiilor, ispitiţi, ce-i drept, de un drac deghizat într-un pârău săltăreţ : ” ...şi cum curgeau pârăiele grozav, mai ales unul alb cum îi laptele, ne pune dracul de urnim o stâncă din locul ei , ...”(s.n., I.P). E parcă un făcut că tocmai în săptămâna mare se cade în păcat, ispitirile sunt mai dese şi mai primejdioase ca oricând. Sărbătorile, perioadele sacre ale vieţii cotidiene trebuie profanate pentru ca păcatul să fie mai dulce şi erezia mai imputabilă. Amintirile... abundă în aluzii străvezii sau în ziceri directe la purtările libertine ale maicelor sulemenite. Poftele trupeşti înfloresc necenzurate în umbra chiliilor mănăstireşti şi se cer domolite în mirajul iarmarocului. Experienţa din Moş Nichifor Coţcariul, cu maicele întărâtate (ex-citate) bântuind prin iarmaroace chiar în săptămâna mare ca sa-şi desfacă produsele din lână, este pilduitoare şi deloc singulară în opera ex-diaconului, obişnuit din junie, după cum ne mărturiseşte el însuşi, să apuce pe Cărarea Afurisită. Protopopul de la Neamţ se vede neputincios şi resemnat în încercarea lui de secularizare a plăcerilor mănăstireşti:

„ - Maicelor!

- Blagosloveşte, cinstite părinte !

- De ce nu vă astâmpăraţi în monăstire şi să vă căutaţi de suflet, măcar în săptămâna patimilor ?

- Apoi dă, cinstite părinte, cică ar fi răspuns ele cu smerenie, lâna asta ne mănâncă, păcatele noastre. Dar n-am mai veni noi căci, cum ştii sfinţia-ta, mai mult cu şeiacul ne hrănim, şi apoi, de nu curge, măcar picură şi cine mişcă tot pişcă”. Ai senzaţia că asişti la un dialog coţcăresc între harabagiu şi clientele lui, gen Malca, iar nu la o mustrare din amvon pentru auzul maicelor dornice să se stâmpere în iarmaroace. Ascultând răspunsul înţepat al maicelor vilegiaturiste, ierarhul resemnat îl afuriseşte pe moş Nichifor, găsit inamicul public numărul unu al moralei, dacă nu însuşi Ispititorul: ”Protopopul atunci, sărmanul, cic-ar fi oftat din greu, înghiţind noduri....şi ar fi dat vina tot pe moş Nichifor, zicând: De-ar crăpa odată să crape şi harabagiul care v-au adus! C-atunci ştiu că n-ar avea cine să vă mai cărăbănească aşa de des pe la târg „

Protopopul de Neamţ se vede obligat de către narator la neglijenţe de vorbire, de felul celor permise lui moş Nichifor. A se astâmpăra în mănăstire, cum le îndeamnă el, sună la fel de straniu ca şi opţiunea maicelor de a scăpa de mâncărime dincolo de zidurile ei, la târg, călăuzite de moş Nichifor. Citim în fond acelaşi troc vicios cu plăcerea, aceeaşi tânjire făţişă după lumea laică. Mai norocoasă decât suratele ei, cucuoana rezolvă problema cumpărând din târg o jucărie erotică şi o păstrează la purtător, să zic aşa, astâmpărându-se acasă, în odaia chilie, capişte la idoli: „şi când îi venea haghiţele se aşeza gospodăreşte pe treabă, îşi astâmpăra pofta, şi ca mai ba să-i ducă dorul, sau să umble pe apucate, ca până atunci”. Avantajele vremelnice ale închipuluirii. Departe de a fi spaţiu al rugăciunii cucernice, al reculegerii, chiliile sunt locuri ale desfrâului ascuns. A se vedea în acest sens şi episodul şugubeţ din Amintiri ... cu maicile care opresc furia cătanelor nemţeşti care răscolesc chiliile în căutarea Nataliţei, invitându-i sa-şi vâre săbiile în teacă. Ai zice că e cel mai dur atac la adresa moravurilor uşoare instaurate în spaţiul deloc claustrant şi deloc frustrant al mănăstirilor, dar perspectiva nu este a unui moralist, sau a unui om cât de cât detaşat, obiectiv. Aventurile galante desfăşurate intra- şi extra- muros condamnă cu voioşie nedisimulată aceste moravuri din perspectiva vârstei mature, a scriptorului, actor şi martor în juneţe la aceste purtări, susţinători nostalgic al vremurilor slobode d’ antan.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta