Kultural • Pastorul Gyges şi ciobănaşul Ionică

L-am comparat pe toate fetele pe Gyges din Istoriile lui Herodot cu Ionica din istorioara amoral a lui Creangă, arătând cum şi oşteanul şi oişteanul se cuibăresc în patul suveranului şi al soţului de drept prin mijloace diferite: unuia i se arată calea, celălalt şi-o alege singur. Platon băsneşte altfel în dialogul Republica povestea regelui Lydian într-o dezbatere pe tema dreptăţii şi a nedreptăţii care trec una în alta şi a conducătorului ajuns să le împartă în cetate. Pentru a ilustra cazul cetăţeanului de proastă obârşie şi calitate morală ajuns tiran, pervertit de putere, el se opreşte la povestea aceluiaşi Gyges, care nu mai era oştean, ca în Istorii, ci pastor al regelui aici fără nume, Candaules sau cum se va fi numit: “…se povestea, astfel, că omul acela era pastor în slujba regelui de atunci al Lydiei”. Martor al unui cataclysm natural, pastorul trăieşte o experienţă tulbure: ajuns într-o crevasă, vede un cal de aramă gol pe dinăuntru în care se găseşte un mort uriaş de la care nu ia decât un inel de aur cu puteri magice, ieşite curând la egal: “La adunarea obişnuită a pastorilor, când i se trimiteau lunar regelui produsele păstoritului, veni şi pastorul având inelul. Aşezându-se laolaltă cu ceilalţi, i s-a întâmplat să răsucească piatra inelului către sine, spre interiorul mâinii şi, făcând aceasta, devenind nevăzut pentru cei de faţă, care vorbeau despre el ca despre unul plecat. El se miră şi, atingând uşor inelul, răsuci piatra în afară, redevenind vizibil. Gândindu-se să probeze dacă inelul avea într-adevăr această putere, i se întâmplă astfel: când întorcea piatra înăuntru devenea nevăzut, când o întorcea în afară – vizibil “. Evident că având un asemenea instrument magic îţi trec o mie de trăsnăi prin cap şi că puterea lui trebuia speculată prompt şi fără probleme de conştiinţă, ca în cazul celuilalt Gyges, povestit de Herodot. Aşa că ciobanul care tre in invizibil nu ezită. Revenirile sexuale ale oierului se îndreaptă bineînţeles spre regină: “Băgând de seamă aceasta, orândui să fie printre solii trimişi la rege şi, ajungând acolo, îl înşelă cu regina. Apoi, împreună cu ea, îi pregăti regelui uciderea şi îi luă astfel domnia”. Aşadar, Platon înfăţişează un Gyges mult mai prozaic şi mai pragmatic decât visătorul oştean al lui Herodot; o lichea fără simţul loialităţii care nu mai e dus de val, ci urmăreşte un scop précis: eliminarea regelui, căruia ”şi viaţa, şi coroana, şi regina”. Despre regine antice care treceau avec armes et bagages în cortul învingătorului am mai citit. Insă temerea celui care are în vedere statul ideal este alta: ce se întâmplă când în fruntea cetăţii ajunge, prin hazard, un cioban nedrept cu puteri de zeu? In ipoteza că ar exista două inele gygesiene, unul pe mâna omului drept, celălalt pe mâna nedreptului, se crede că nici unul dintre cei doi nu s-ar putea abţine de la ispita de a pătrunde în casele oamenilor, luându-le bunurile şi femeile. Nici măcar cel drept nu s-ar înfrâna să-şi ducă fanteziile şi frustrările până la capăt, aceasta este opinia sceptică dezvoltată de Glaucon în faţa lui Socrate: “Aşadar, dacă ar fi existat două astfel de inele, şi dacă pe primul l-ar avea omul drept şi pe celălalt omul nedrept, se poate crede că nimeni nu s-ar dovedi în asemenea măsură stană de piatră, încât să se ţină în calea dreptăţii şi să aibă tăria de a se înfrâna de la bunul altuia, fără să se atingă de el, atunci când îi este îngăduit şi să ia din piata, nevăzut, orice ar voi, sau, intrând în case, să se împreuneze cu orice femeie ar vrea, să ucidă sau să elibereze din lanţuri pe oricine ar dori, putând face şi alte asemenea lucruri, precum un zeu între oameni ” (Cf. Platon, Republica, Partea I). Cum se vede, Platon propune o metaforă despre capriciile puterii şi ale legiuitorului, concluzia provizorie fiind amară: “nimeni nu este drept de bunăvoie ci doar silnic”. Si chiar dacă ar exista un om cu puteri ascunse în inel şi nu le-ar folosi, va fi considerat de semeni “omul cel mai nenorocit şi mai neghiob”.

Inele şi inele, inele sacramentale, ezoterice, nupţial. Inelul lui Prometeu trebuia să îi aducă aminte răzvrătitului că fusese eliberat de Heracles de pe stânca din Caucaz, fiind deci un fel de belciug. Înţelepciunea lui Solomon rezidă într-un inel cu ajutorul căruia regele i-a însemnat pe toţi demonii convocaţi în şedinţa de vrăjitorie, făcându-i astfel sclavii lui. Scăpând inelul în apa Iordanului, Solomon îşi vede puterile suspendate până când un pescar i-l recuperează. Inelul cu pecete este simbol al puterii, al dominaţiei spirituale şi materiale. Pierderea sau înstrăinarea lui inversează rolurile în dialectica stăpân-sclav. Inelul nupţial se încarcă de semnificaţii extrem de bogate: uneşte şi dezleagă destine umane, fiind expresia simbolică a unui legământ sacru, sau exprimarea pedestră a unei descărcări de energie virilă, ca într-o poezie al lui Ion Barbu despre amorul din roata Venerii: “In brăţara ta fă-mi loc/ Ca să joc/ Danţul buf, cu reverenţe/ ori mecanice cadenţe”. Trecut în dublu sens pe degetele mirilor, inelul asigură simultan suveranitatea şi servitutea unuia faţă de celalalt. Degetul petrecut prin inel este simbolul cotidian, exoteric al vieţii conjugale, con-lucrarea dintre Lingam şi Yoni. Dar inelul brăţară este şi centură a castităţii, având şi alte conotaţii simbolice. Pe plan esoteric inelul are însă puteri şi semnificaţii magice, cum stă scris în D.S. : “Era modelul redus al cingătorii, protectoare a locurilor, păzitoare a comorii sau păstrătoare a unei taine. A pune mâna pe un inel însemnă în acelaşi timp să deschizi o uşă, să intri într-un castel sau într-o peşteră de Rai etc.”

Dregătorul cu inelul lui Gyges, am reţinut din dialogul lui Platon, se comporta precum un zeu printre oameni. Întrebarea care se ridică din text, una dintre ele, este următoarea : ce se întâmplă când un inel magic se răsuceşte pe mâna unui păstor scăpat de pe plai în cetate, mânat de dorinţă şi putere? Cu această chestiune filo-falosoficească în minte, să revenim la oile noastre şi la oierul nostru. Posedă Ionică un atare instrument magic, se potriveşte el pe degetul celui crescut la stână? Ionică, am văzut, era ciobănaş de la mânzări (??) care îşi face cărare în cetate cu falosul lui “pe trei spinări”  şi face vraişte prin chiperniţă. Asul din nădragi îi serveşte de inel al lui Gyges. Si chiar dacă a pierdut acest inel prin dudae, deschide uşa lui Vasile să-l caute. Iar don Basilio de Hârgăoae o face chiar de oaie când se oferă să-i pună pe deget inelul de logodnă cu Ioana Todosaicai şi mai ales când îi oferă spre test(icul)are aprinsul inel al Catrinei, ca preludiul la brăţara viitoarei mirese. Ionică se face nevăzut din calea vornicului arătându-se apoi în casa lui Vasile, fiind ascuns tocmai de puterea inelului împrumutat de gazdă, trecut de pe un deget pe altul. In complicitate cu “regina” Catrina, oierul îl va detrona pe Vasile-Basileus. Fără sentimentalisme şi remuşcări în lumea lui care pe care unde figura păcălirii este definitorie ca soluţie a reuşitei şi supravieţuirii. Barbarul şi-a câştigat dreptul de a se stabili în cetate alungând o familie. Nu vorbind, nu învăţând limba şi noimele ei, ci ferchezuind. E o lume dură în care se luptă fără menajamente, fără scrupule. Ionică aceasta atât de simpatic lui Creangă este un Don Juan anodin, un uzurpator şi un escroc. Lipsit de protective părintească, handicapat social, el reuşeşte să repare o nedreptate a sorţii. Din acest punct de vedere, isprava lui este scuzabilă. Dar o face nenorocind pe altul – ceea ce, moralmente, nu mai este scuzabil.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta