Kultural • Pătru lu’ Ghiţalani

Am intrat în sat noaptea târziu. Dinspre Voiteşti urma să se crape de ziuă. Gutuii vicelui păreau sufocaţi de căldură, Biserica spartă era exact ca în acuarela pe care o am de la dom’ Pănoiu, stejarul de la Pungani păzeşte singur mahalaua de câţiva ani buni (după ce s-a prăpădit ambasadorul nu s-a mai întors nici barza), la Dobrani latră în lanţ câinele, iar pe terasa Gomoilor beau bere caldă câţiva adormiţi. E o linişte încordată. În cimitir, doar o mână de greieri îşi mai face datoria. La crucea lui moş Pătru lu’ Ghiţalani încă mai ard lumânările.

Eram copil, moş Pătru era în putere şi “ajunsese” brigadier la cultura mare. Asta şi pentru că intrase cu boii şi cu caru’. Îi luaseră pământul, apoi plugul, grapa şi
prăşitoarea. Totul.

Era o noapte ca asta, stam cu moş Pătru “de pază” în foişorul din Ţărăţăl în anul când încă n-apucaseră să ia şi viile. Tot aşa ca acum, încerca să se crape de ziuă. Dar dinspre Vîrjeni! “Nepoate, la noi, la pimniţă în Ţărăţel, dimineaţa vine cu trenu’ de Bucureşti. Opreşte trenu’ în gară la Copăcioasa, deşeartă cheferiştii vreo trei saci pe care scrie cu creionu’ chimic pentru Voiteşti, trenu’ pleacă după ce fluieră scurt de trei ori şi deodată, începe să se crape de ziuă. E verificat ce-ţi spun pentru că toată viaţa m-am sculat după ce pleca trenu’ din gara Copăcioşii. Şi imediat se crăpa de ziuă”. Moş Pătru răsucea între degete o ţigară din musteţi de porumb. Greierii se auzeau numai în vie la nea Ion Fleci de parcă i-ar fi venit şi lui rândul să contribuie cu ceva. Luna stătea atârnată în scoruşul Arzocenilor. Or, ţi-am spus că pe Ion al lu Fleci l-am adus în spinare după ce ne-am liberat din război? Luasăm bătaie la Cotu Donului, nu mai aveam ce face şi câţi am mai rămas, am plecat acasă. Ăsta al lu Fleci, avea ceva la un picior şi-am plecat amândoi. Pe jos. Tot câmpu Rusiei era numa o zăpadă. Ni se albiseră ochii de-atâta întindere albă. Ce mai, l-am adus mai mult în spinare, tot drumu mai mult am vorbit io. Printre picături, pe el l-a mai luat şi somnu. Îl simţeam că doarme c-o pomenea în vis pe Ioana lu Floroiu. A fost bună că i-a făcut trei copii. Avea braţe de muncă.

Păcat c-au venit ăştia cu colectivu şi-au plecat şi-ai lui la Sadu. Acu e şi el singur. Când am ajuns noi acasă, araseră cam toţi. Ăştia se învăţaseră cu căldura şi io încă mai aveam bocancii îngheţaţi. Ne luase dracu pe front, ieram slabi şi uşori, da cu Ion al lu Fleci în spinare nu mi-a fost prea uşor în iarna aia. Bine, că nici lui nu i-a fost uşor. Una, că pe iel îl durea un picior, şi-al doilea, a cărat în spinare, prin toată Rusia, o ciopată dintr-o bombă. Din fieru ăla ne-a făcut
Gheorghe Ţâganu la
amândoi câte-un plug. Şi-acum, pe-al meu mi l-au luat ăştia. Al lu Fleci nu l-a dat. L-a ascuns în pământ. Cică oţălu ăla nu rugineşte orice-ar fi. Până târziu încoa se cunoştea semnul
din susu curului. Îl bătuse fierul. Şi-atâta drum…”.

Moş Pătru
terminase ţigara de mult. Se uita la mine şi nu era sigur dacă nu cumva mă luase somnul. Nu dormeam. Tocmai învăţasem la geografie despre URSS şi nu reuşeam să-mi închipui cum putuse moş Pătru să-l aducă în spinare pe nea Ion al lui Fleci atâta drum.

Ştiam pe dinafară toată capitalele republicilor sovietice. Dom’ profesor Flitan ne făcuse pe
toţi ăi dintr-a şasea să le ştim pe de rost.

- “Moş Pătru, aţi trecut şi prin capitale?”

- “Ce capitale? Le răseserăm pe toate la dus. La întors n-am mai avut de unde bea nici apă. Acu, c-au trecut atâţia ani, parcă nici io n-aş crede că l-am adus tot drumu în spinare… He, he, he… Da ce, puteam să-l las pe acolo? Că bomba era în săculeţ la el. Din ce-am mai fi făcut plugurile? Ce le-am mai fi dat noi ăstora?” Mă luase somnul. Auzeam greierii din via lui nea Ion al lu’ Fleci. Aşteptam să aud trenul în gară la Copăcioasa ca să se crape de ziuă.

Moş Pătru nu mai este nici el. Nici viile nu mai sunt. Nici nu se mai crapă de ziuă după cum se-aude trenul în gara Copăcioşii. S-au schimbat toate. Cred că în noaptea aia, de mult, i-am promis că n-am să-l uit. Cum să-l uit? Într-un an, în Berteşti, unde le lăsase colectivu “lotu’ personal”, se iscălise cu briceagul
pe toţi dovleţii de-i avea prin porumbi. Pe toţi scrisese cu litere de tipar: Pătru al lu Ghiţalani. Şi pe toamnă, cearta dracului. Se iscălise şi pe unul de trecea la el din porumbii Mării Liuţii. Mai să-şi scoată ochii pentru un dovlete. Parcă dacă-l “marcase”, trebuia să fie musai al lui. S-au împăcat repede.

Am aflat şi de ce. Mi-a spus nea Costică Colectoru. Cică-n tinereţe, moş Pătru lu Ghiţalani ar fi prins-o pe doda Măria pe Gherghelău când ducea mâncare la oameni. Avea lume la cosit la Livadia Verde. Nu i-a văzut nimeni. Era secretul lor. Noroc că-şi aduseseră acum aminte la timp, că cine ştie cum se termina cearta. S-o fi văzut pe doda Măria Liuţii urcând pe la Apă Sărată, cu dovletele după ea. Şi pe Lina lu’ Jelcu strigând-o la pârleaz: “Ce-i Mărie, ţi-l lăsă până la urmă? Tot te-alesăşi cu ceva”…

S-au dus toate. Mi-l închipui pe Moş Pătru lu’ Ghiţalani tânăr, îmbrăcat cu hainele lui de la regiment, cu cartuşierele ălea de piele atârnate pe burtă, cu arma la picior, stând de cart la Poarta Raiului. E sărbătoare. În calendar e cruce roşie. Noi stăm degeaba… Toţi.

În cimitir, mai ard câteva lumânări. Sunt la crucea lui moş Pătru.

Din gara Copăcioşii pleacă trenul. S-o crăpa iar de ziuă?

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta