Kultural • Personaje apocaliptice şi postapocaliptice

Mi se pare că tema lunii, Mărirea şi decăderea personajului în ficţiunea literară, abordată de revista România literară în Cireşar 2010, a fost formulată sub impresia unor personaje balzaciene, încercate de iluzii spulberate, de măreţie şi decădere, în spirit romantic şi realist. Nu cunosc măsura în care Nicolae Manolescu şi Gabriel Chifu et c- nie au pornit de la Balzac, autorul capodoperei romaneşti Comedia umană. Cu iluzie şi… aluzie, sau cu paronimie ludică, dar argumentativă, fac cel puţin două trimiteri bibliografice, balzaciene: Iluzii pierdute şi Măreţia şi decadenţa lui Cesar Birotteau şi a… curtezanelor.

În numărul precedent al revistei noastre, am enumerat autorii, teoreticieni, critici literari, dar şi scriitori care au intervenit în tratarea acestei tem la Neptun/Mangalia, cu ocazia ediţiei a noua a Festivalului internaţional Zile şi Nopţi de literatură. L-am amintit, între ceilalţi, şi pe ardeleanul Ştefan Borbely, pot mărturisi, cu admiraţie şi gratitudine, pentru actualitatea şi acurateţea, în context universal, cu care a prezentat, febril, un anumit tip de personaj literar, insolit, denumit apocaliptic. Conform Marelui Dicţionar de Neologisme, apocaliptic, - ă este adjectiv masculin şi feminin, explicitat prin sintagma care evocă sfârşitul lumii şi prin sinonimele catastrofic şi teribil, echivalente ortoepic şi semantic, cu fr. apocalyptique.

O precizare preliminară a lui Ştefan Borbely este impusă de prezenţa unui personaj apocaliptic şi a altuia postapocaliptic, în trei romane reprezentative pentru experimentele majore ale prozei actuale, la nivel universal.

Ştefan Borbely divulgă satisfacţia unei demonstraţii plauzibile prin care cele două tipuri de personaje se pot întâlni sub aceeaşi umbrelă. Întâi, stabileşte câteva diferenţe: personajul apocaliptic este protagonistul unei lumi care se prăbuşeşte, un erou eschatologic pe când cel postapocaliptic aparţine unei lumi deja prăbuşite, pe valori ruinate. Pentru personajul apocaliptic, semantismul civilizaţional are încă sens, pentru cel postapocaliptic este un

nonsens. Existenţa însăşi are şi nu are sens, în funcţie de aceste două tipuri de personaje. În plus, pentru personajul postapocaliptic, viaţa şi moartea intră în confuzie, în identitate. În cele trei romane ale unor autori cvasicunoscuţi la noi, Bernard Malamud, Walter Miller şi Margaret Atwood, cititorul are impactul cu un realism sobru, aş zice dur, preponderent descriptiv, vădit, la nivel lexical, în câteva licenţe inedite. În rest, observă Ştefan Borbely, realismul tranzitiv triumfă. Aceste romane exclud ezoterismul, simbolurile absconse. În structura acestor romane şi a personajelor, surprinzătoare este similitudinea din traectul spre apocalipsă al lumii, o apocalipsă eminamente intelectuală (...), diferită de terifianţa selectivă din Apocalipsa lui Ioan din Patmos, biblică. În aceste romane, elita generează sfârşitul, prăbuşirea, tot ea supravieţuieşte sfârşitului, deoarece, în romanul apocaliptic, nu există democraţie.

Concluzia hermeneutică a lui Ştefan Borbely este că eschatologia romanescă devine spaţiul în care omul îi supravieţuieşte lui Dumnezeu. Autorul acestei intervenţii dovedeşte o lucidă şi penetrantă cunoaştere şi interpretare a romanelor autorilor citaţi anterior. Alte concluzii complementare, care facilitează pătrunderea în universul problematic al lumii şi al personajelor, rezidă în conceptul unei proze eminamente nemetafizice. Personajul apocaliptic ne apare ca o entitate depsihologizată, lipsită de imaginaţie sau de anxietăţi mistuitoare. Este caracterizat apoi de inerţia neutrală, adaptativă, la prezentul pe care îl consideră realitate, la perceptele religiei sau ale moralei. Pentru asemenea personaj religia şi morala nu au decât senul unor vestigii culturale incitante.

Ştefan Borbely lansează şi o întrebare concluzivă: dacă un asemenea personaj reprezintă o potenţialitate narativă aparte, capabilă de a  genera un nou mod de a scrie, ori ne va impune întoarcerea la personajul de tip clasic dominat de bucurie şi macerat de angoase. Pentru Ştefan Borbely răspunsul la această întrebare este dificil, dar hermeneutul crede în propensiunea de a aproxima un răspuns: prin ofensiva culturii de consum şi prin substituirea autorului de către text – înţeles pe urmele lui Umberto Eco – ca ars combinatoria universalis, hermeneutica de tip vechi, pe care se construieşte eroul de tip clasic, pare să fi devenit lipsită de relevanţă.

În finalul intervenţiei sale, riguros demonstrativă, Ştefan Borbely crede că ne aflăm în timpul personajului fără transcendenţă şi al autorului lipsit de această transcendenţă.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta