Kultural • Poezie
Peşte din Timoc
Apa trece. Apa vine,
limpede şi liniştită.
Am şezut pe nişte vine
lângă salca dezvelită.
Umbra salcii mă cutroape,
răcoros îmi şterge faţa.
Repede plutesc aproape
Raţişoarele şi raţa.
Undiţa tăcut priveşte
căutând pe fundul apei
undeva ascuns un peşte,
el din moarte vrea să scape.
Dară e flămând şi iată
că în spate lasă casa
şi sa-aruncă dintr-o dată
către râma mincinoasa.
O apucă. O înghite.
Spământos scufundă pluta.
Zbate valuri argintite.
Nu e cine să-l ajute.
A crescut în apa verde
În călduri, sub ierni, sub gheaţă.
Nu ştia că azi îşi pierde
fericita sa viaţă.
Vine apa trecătoare,
Anii mei tăcut remarcă.
Sus pe mal un peşte mare
moare-n vinele de salcă.
Seceta
Seceta arde pământul
Vântul uscat îl mătură.
Unde sânt ploile sfinte
Văile de sunet să urle !
Vitele-n umbra pădurii
Frunza culeg, amărâta.
Jalnic cicoarea fluieră.
Şerpii se surp pe râpă.
Albotina
Întotdeauna m-am gândit,
Ce nume alb e Albotina.
Demult cu el ne-am pomenit,
De când vorbeau aici latina.
Vreau, cum arată, să vă spun
De ce pe Cronică e scrisă.
Spre neuitare s-o depun
Într-un poem, într-o revistă.
Poiană mare, lângă râu,
Alături dealuri şi pădure
O ocolesc, un fel de brâu,
Ca adăpost în vremuri dure.
Aici, departe de păgân,
De sabia lui sângerată,
Cu crucea neamului în sân,
În mănăstirea-n stei de piatră
Tăiată-n mal, pe deal în sus,
Trăiau ca sfinţii nişte oameni,
Salvând credinţa în Isus,
Păstrând tradiţia şi neamu.
La ei veneau, de sărbători,
Ţărani din satele vecine
Cuprinşi de sete, ca prigori,
Să bea din apele creştine.
Veneau din zori, de la Fundeni,
Boşneacu, Rabova, Dilina,
Veneau văleni şi pădureni
La mănăstire-n Albotina.
Călugării îi cununau,
Îi botezau, le dau putere.
Apoi, cu drag, ei semănau
Viaţa lor, fără durere.
O floare rară – Frăsânel,
Numai la Albotina-nfloare.
Măcar un singur firicel
Veneau să rupă mic şi mare.
Se spune că e fericit
Cine prin ierburi o găseşte
Şi dacă pleci cu ea-nchitit,
Mult inima îţi încălzeşte.
Şi iar, din timp necunoscut
Strămoşii au descoperit-o.
De-atunci, o datin-a-nceput:
Să vină-n zi deosebită
„La Frăsânel”. Veneau cu toţi
Să caute această floare,
Ca floarea magică „de colţ”.
Veneau pe jos, veneau călare.
Veneau în lunea după Paşti
Cu exclamări „ho-ho” şi „hai”
Şi parc-aici din nou te naşti
Şi parc-aici te simţi în Rai.
Priviţi pe dealuri cum cobor
În vale, jos, la Albotina
Într-un desen multicolor
Scăldat de îngeri cu lumina,
Nemaivăzut într-un alt loc
Decât aici, „la Mănăstire”
Unde românii din Timoc
Mai vin şi azi, fără oprire.
Vechi, obiceiul n-a fost rupt,
Precum nu seacă „Apa Rece”
Un viitor şi un trecut
La Albotina, pe potece,
Sub Mănăstire se-ntâlnesc.
De vorbă stau, pe lângă mese,
Rudeni, prieteni, povestesc
Despre necazuri şi succese.
Poate că ştiţi, n-a fost uitat
Şi un alt nume, „Apa Rece”,
Un loc aproape scufundat
Pe unde rară lume trece.
La „Apa Rece” petrecea
Cu ceata lui, haiducul Stângă.
Duşmanul îl înfricoşa
Şi-n faţa lui pornea să plângă.
Iar „vin haiducii” de-auzea,
La uşi punea tot drug de fier,
Ştia că Stângă îi mâna,
Chema de la Vidin ascher.
Raeaoa Stângă apărea.
Lupta cu mare vitejie.
Durerea lumii, îl durea
Şi greutatea sub robie.
Vreodată abătea şi el
La Mănăstirea-n stei de piatră.
Intra în rai la Frăsânel
Între mulţimea-mpreunată.
Cu alte ţoale prefăcut
Cu barba haiducească rasă
Pentru duşmani necunoscut
Numai ţăranii să-l cunoască.
El undeva-n mulţime sta.
Grozavul Stângă. Bea, mânca,
Înconjurat de ceata sa
Privirea-n colţuri arunca.
Mulţimea pricepea că sânt
Haiduci. Vitejii, nefricoşii.
Îi salutau, le dau pe rând
Mâncare, vin şi ouă roşii.
Aproape, lângă masa lor,
Plângea lăuta a lu Gilă
Şi povestea cu mare dor.
De Stângă povestea, cu milă.
În multe locuri arde foc
Încep să sfârâie-n frigare
Colea, colo şi miei se coc
Cântând se-ngână lăutarii.
Cum strigă valea lângă râu!
Ridică iarba hori rotate
Bătrâni şi tineri prinşi de brâu
Îşi joacă jocu-n demnitate.
Ei parcă soarelui vorbesc
Să dea el, tuturor, lumină
Şi toţi visează şi-şi doresc
Alt viitor, mai bun, să vină.
Noi credem despre cei ce-s morţi
Că stau în lume nevăzută,
Dar ei ne văd, ieşind prin porţi
Cum traversăm în vremea scurtă.
Gândim că au nevoi şi ei
Cum e şi-n viaţa pământeană.
„La Frăsânel” le frigem miei
Şi-i împărţim ca la pomană.
Le dăm şi potolite hori,
Hori amintirii, întristate.
Suspină mame şi feciori
De tată, soră sau de frate.
Spre casă pleacă uşuraţi
Cu suflet liniştit ţăranii.
La Albotina, nu uitaţi,
Rămân cu oile ciobanii
Şi Mănăstirea-n deal pietros,
Legende ascunzând, comoare.
A fost aşa. Aşa a fost.
Va fi şi-n ziua următoare.
A fost aşa. Aşa va fi
Până e vie rădăcina
Şi până când va străluci
În ochii noştrii Albotina.
Bate vântule şi spune
Cum a fost aici odată
Traiu-n satele române
Viaţă rece şi brumată.
Sate singure lăsate
Cu destinul lor să lupte
Şi de vii înmormântate
De duşmani-balauri supte.
Bate vântule. Acuma
Încă mai mişcăm lăstare.
Bate şi răsfiră bruma
Să nu cadă pe altare.
Pe brazda vieţii
„Limba română – patria mea”
N. Stănescu
1.
În sudul satului
orizontul pupă
vârful pădurilor.
Aici
fiecare direcţie
mă poartă
fără minciună:
prin Universul Luminii,
prin veacuri,
prin adevăruri.
2.
Pe brazda vieţii
strămoşii mei ară
cu boi ca un munte.
Eu seamăn seminţa
pe valea Timocului
şi grâul răsare
din rouă, din soare
şi grâul tot creşte.
3.
În noaptea necazului
Fereastra nestinsă
Adună românii
La vatra păstrată.
Români de departe,
români fără ţară,
români fără patrie.
4.
Săracă e limba
de moşi moştenită.
Dar sângele-n apă
nu se preface.
Tot curge Timocul
cuvintelor noastre.
Înfloare grădina,
cea mare grădină
a limbii române,
cu flori neuitate,
născute ca stele
pe faţa pământului.
Doamne,
Tu, Doamne,
ai dat-o
şi limba
şi spiritul.
Deci nimeni nu poate
călcând-o s-o-nnece
în râul uitării.
5.
Mama vorbea
numai o limbă,
nu ştia alta.
Mama plecă,
cu o toamnă, departe.
Ceva supărată
fiindcă
nu-şi sfârşise
lucrul vieţii.
Nu se mai întoarce.
Nu mai deschide uşa.
Prin vis
povesteşte
poveşti de Păcală,
de nevăzută
ursătoare,
de iepuri şi păsări.
Şi leagănă luica,
legată de stele.
Luica vieţii,
vieţii mele.
6.
Durerea, iubirea,
lumina zilei
acum
mă susţin.
Trăiesc eu departe,
n-am teamă de moarte.
În sudul căldurii,
cu vocile veacului,
păşesc cu mândrie
pe brazda vieţii.
Ascult cum,
acolo,
strămoşii mei ară
cu boi ca un munte.
Eu seamăn seminţa
pe Valea Timocului.
Şi ud rădăcina
cu calde emoţii,
cu bune speranţe,
cu ploi aurite.
Şi trec peste dealuri.
Şi trec peste Dunăre.
7.
Şi iată-mă singur
în grânele galbene.
Cămaşa-mi e albă.
Citesc rugăciunea:
„ Păzeşte-ne Doamne
prin seceta verii,
cu cântecul mamei,
credinţa creştină”.
8.
Duminica sfântă.
Duminica noastră.
Cu nunţi închitită.
Cu apele Dunării
La vale coboară,
sau urcă
pe calendare.
Duminica sfântă.
Duminica Mare
a Limbii Române.
Social Bookmarking
Komenteaza articolul
Legaturi (NE)primejdioase