Kultural • Polemica la România literară

de Ion TRANCĂU
Vizionari: 765
12 Februarie 2010 Ora: 14:32

Constatam, sper, cu promptitudine, în articolul din numărul precedent al revistei noastre, că la România literară s-au produs schimbări de format şi de formaţie redacţională, se observă o intensificare loială şi consistentă a spiritului critic şi polemic. Acest adevăr este confirmat chiar de editorialul Polemică şi pamflet de Nicolae Manolescu, directorul revistei, care reactualizează disocierea lovinesciană, semantic şi teoretic, a termenilor din titlu.

Nicolae Manolescu nu ezită, cu francheţe, să divulge cultul personal pentru polemici şi plăcerea de a recepta pamflete scrise de mari artişti ai cuvântului, bineînţeles. Este totuşi parcimonios când citează nume de mari polemişti (Maiorescu, ca întemeietor al polemicii, şi Lovinescu, ca un demn urmaş) şi mari pamfletari (Eminescu, creator de tradiţie şi Arghezi, ca veritabil creator al genului la noi).

Fără iluzii şi fără tribut protocronistic (evident, pe plan autohton!), se ştie că antecedente ale polemicii şi ale pamfletului se află ca într-un imens bloc de marmoră, citându-l pe G. Călinescu, în perioada veche a culturii şi literaturii române, mai precis în opera istoriografică şi literară a cronicarilor moldoveni şi munteni. Aceste rădăcini se prelungesc în Divanul lui Dimitrie Cantemir, apoi în opera scriitorilor paşoptişti şi postpaşoptişti. În spaţiul limitat al editorialului, Nicolae Manolescu nu s-a lăsat nici în Istoria critică tentat de exhaustivitatea subiectelor. Cred însă că în rândul polemiştilor remarcabili, pe lângă Maiorescu şi Lovinescu, puteau fi amintiţi Constantin Dobrogeanu-Gherea, rivalul premeditat al mentorului junimist şi convorbirist, G. Ibrăileanu, Camil Petrescu, teoreticianul şi eseistul, G. Călinescu, Eugen Ionescu şi Emil Cioran, în perioada interbelică. Talent de pamfletar au dovedit, înaintea lui Eminescu, acelaşi Dimitrie Cantemir în primul nostru roman (corintic?), Istoria ieroglifică, Ion Heliade Rădulescu, în câteva proze scurte (Domnul Sarsailă, autorul), postpaşoptiştii savanţi, Nicolae Filimon, în cunoscutul roman Ciocoii vechi şi noi, A.I. Odobescu şi mai ales Bogdan Petriceicu Hasdeu, apoi I.L.Caragiale şi N.D.Cocea, în perioada antebelică. Asemenea tradiţii ale pamfletului autentic au fost continuate de mai mulţi scriitori interbelici. Polemicile şi pamfletele n-au putut fi cultivate în armonia monotonă şi monolitică a epocii de aur, sub regimul comunist al lui Dej şi Ceauşescu. Inflexiuni polemice şi pamfletare sunt de identificat, desigur, în trei dintre Cele patru literaturi postbelice propuse de Ion Simuţ, tot în revista România literară din anul 1993: literatura disidentă, subversivă şi evazionist-estetică. Nu-i de mirare că tradiţiile polemicii şi pamfletului au cunoscut profunde revigorări şi recrudescenţe în perioada postdecembristă. Polemica, în primul rând s-a extins şi s-a aprofundat vizibil în zilele noastre, în condiţiile libertăţii cuvântului, în multiple ipostaze, de la cele negativiste, unele demolatoare de valori, la cele mai puţin ori mai mult cordiale, de nobleţe paleriană. Între polemiştii valoroşi şi redutabili de azi nu-i putem omite pe scriitorii, criticii şi istoricii literari, în ordine cronologică, Alexandru George, Gheorghe Grigurcu, Eugen Negrici, Gelu Negrea şi Marta Petreu.