Kultural • Polemici inerente

de Ion TRANCĂU
Vizionari: 449
16 Aprilie 2010 Ora: 09:31

În fond, polemicile, luptele de idei, dezacordurile cordiale, cum le numea Nicolae Manolescu într-un editorial din revista România literară, reprezintă stări sau caracteristici inerente şi permanente ale unui climat literar viabil, fertil pentru creativitate, şi o imanenţă a criticii literare. Totdeauna această ramură a ştiinţei literare implică asemenea atitudine de combativitate. Pamfletul diferă de polemică, în primul rând, ca fiind o specie a literaturii lirice, în versuri sau în proză, nimicind obiectul atacat cu ironie şi sarcasm.

După editorialul manolescian Polemică şi pamflet, salutam, în revista noastră, accentuarea şi revigorarea spiritului polemic al revistei România literară. Am trăit repede, după doar câteva numere, decepţia dată de sistarea polemicii, impusă de directorul prestigiosului hebdomadar naţional, motivând cu degenerarea polemicii în pamflet. Numerele 11 şi 12, din luna aprilie 2010, mi-au oferit surpriza şi emoţia revenirii la polemici, mai mult sau mai puţin cordiale, paleriene.

În numărul 11, din 2 aprilie 2010, am redescoperit suficiente elemente de viziune beligerantă şi de stil polemic, în editorialul De ce n-am un jurnal secret, de N.Manolescu, în puzzle, de Gabriel Chifu, recentul director adjunct al revistei, sub titlul interogativ Există un război al generaţiilor literare? şi în ultima pagină, 24, într-o observaţie polemică a celui ce semnează cu …. pseudonimul Cronicar, în secvenţa intitulată Oficiosul GDS.

Editorialul lui N.Manolescu are un incipit demn de o proză scurtă, authentic-postmodernistă. Cel ce ne-a dat volumul despre Viaţă şi cărţi evocă împrejurările în care se afla, citind în avionul ce-l ducea la Paris, Jurnalul secret al lui Alex Ştefănescu. Apar astfel doi tineri drăguţi, care-l cunoşteau pe N.Manolescu, dar care nu-l servesc nici cu mâncare, nici cu presa preferată, devenind astfel, personaje ale unei realităţi aviatice cotidiene. Asemenea împrejurări, totuşi insolite, dau autorului-călător un prim imbold de a nota experienţa banală într-un viitor jurnal secret. În finalul editorialului, N. Manolescu renunţă ironic la proiectul acestui jurnal, constatând că l-ar plagia în mod neruşinat pe Alex Ştefănescu, cu orgoliu, dacă nu, cu un aer de superioritate faţă de fostul subaltern, redactor şef la România literară. E o lacună a lecturilor mele: nu ştiu unde s-a angajat să scrie după eliberarea din această funcţie publicistică, sărmanul Alex Ştefănescu. În pofida finalului, N. Manolescu mărturiseşte, tot ironic şi cu modestie simulată: sunt cuprins de o invidie neagră şi încep să-i caut cărţii…(Jurnalul secret al lui Alex Ştefănescu, n.m., I.T.) noduri în papură. Mai notez că într-o paranteză N.Manolescu se regăseşte ca personaj în jurnalul (in)amicului Alex Ştefănescu, unde-i face o declaraţie de banalitate, considerându-l cel mai mare critic actual. În rolul de personaj, diaristic îi reproşează adversarului că n-a povestit cum l-a bătut la şah pe Adrian Păunescu, chiar în casa lui, ocazie cu care i-a decernat drept trofeu o frumoasă vază de Boemia pe care o regretă…şi astăzi. Invidios, N.Manolescu se arată supărat şi de repetatele coşmaruri politice nocturne: Alex Ştefănescu visează noapte de noapte pe Iliescu şi pe Năstase, pe când el îi visează pe Voicu şi Vanghelie, coşmarurile sale nefiind imortalizate în jurnal.

Alex Ştefănescu e suspectat apoi de narcisism livresc, dat de Istoria literaturii contemporane, 1941-2000, căreia i-a numărat paginile, semnele, stabilindu-i greutatea, dimensiunea, cu o impecabilă cantitativă judecată critică. Nu-l iartă nici pentru emisiunea la tv Un metru cub de cultură. În competiţia lor, N.Manolescu se vede, de departe, biruitor, un triumf recunoscut şi de adversar, într-o laudatio rostită la Ateneul Român. Rezultatul din acest editorial polemic rămâne nul, decis irevocabil, cu aceeaşi ironie de N.Manolescu, recunoscându-se învins la capitolul femei şi învingător la cel de critică.

Gabriel Chifu nu crede ca fiind verosimil un război al generaţiilor literare, răspunzând pertinent, cu argumente concludente, de teoretician şi scriitor matur la această întrebare. Admite ca fiind inerente vieţii literare divergenţele, contradicţiile, polemicile, ca şi idilismele sau idolatriile.

Cel ce semnează ultima pagină cu pseudonimul Cronicar intră în polemică acerbă cu Aura Christi, redactor şef la Contemporanul. Ideea Europeană, care a reuşit să scoată revista din acea matcă plicticoasă şi monomană, pe când gravita exclusiv în jurul operei directorului, romancierul Nicolae Breban. Cronicarul nu acceptă această răfuială cu România literară, pe care Aura Christi o consideră oficiosul Grupului pentru Dialog Social, recurgând la o interminabilă cascadă de injurii, compatibile cu grafomania infatigabilă a romancierei Aura Christi.