Kultural • Povestea lui Harap-Alb şi romanul cavaleresc (II)

De la curtea vlăguitului rege pescar să ne mutăm cortul la curţile celor doi suverani din Povestea lui Harap-Alb. Acestea din urmă nu dispar, precum castelul fantomatic întâlnit de Perceval, nu se metamorfozează ca în alte basme (Povestea porcului, Făt-Frumos, fiul Iepei), nu se mută din loc. De existenţa lor este legată călătoria eroului, ele constituindu-se ca punct de plecare şi punct terminus.

Aşadar, Natura plangens. Plânge natura, plânge natura umană, iată o temă devenită laitmotiv al scrierilor lui Creangă. Din prima pagină a basmului Povestea lui Harap-Alb se insistă pe starea generală conflictuală a lumii, intrată în vârsta de fier şi „bântuită de războaie grozave”. Împărăţii învrăjbite, risipite într-o geografie haotică, drumuri nesigure, călătorii fără întoarcere, iată coordonatele spaţio-temporale neobişnuite ale lumii basmului. La marginile lumii, la antipozi, se află o crăie şi o împărăţie, ambele stăpânite de doi fraţi despărţiţi din junie. Craiul are trei feciori cam molâi, iar fratele mai mare trei fete, însă moştenitori pe linie masculină – tufă. Starea de criză geopolitică este resimţită dramatic la curtea lui Verde Împărat, ameninţat din toate părţile de duşmani puternici, motiv pentru care se vede nevoit să apeleze la fratele său pentru a-i trimite grabnic un succesor la tron. Chiar faptul că nu a fost în stare să aibă feciori ca descendenţi la tron, sună ca o tară şi o infirmitate în logica basmului; dealtfel, e un motiv de îngrijorare şi chiar de jenă biologică pentru mai toţi monarhii cunoscuţi în istorie. Cazul sanguinarului Henric al VIII-lea al Angliei, exemplar sub acest aspect, este doar unul dintre ele. Este şi cazul împăratului Verde: „Amu cică era odată într-o ţară un craiu, care avea trei feciori. Şi craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împărat într-o altă ţară, mai depărtată. Şi împăratul, fratele craiului, se numea Verde-împărat; şi împăratul Verde nu avea feciori, ci numai fete”. Coborâtă simţitor în istorie, lumea basmului trăieşte din amintirea lui „a fost odată” şi aşteaptă un cârmuitor puternic în persoana unui tânăr crai care să pacifice lumea şi să reînvie vremea de glorie de altădată.

Lâncezeala se vede şi la curtea craiului, aflat se pare într-un moment de pace. Trei fii imberbi şi nebotezaţi deocamdată, fără destin imediat, sunt doritori să-şi încerce norocul, dar nepregătiţi pentru o aşa încercare cum este călătoria spre împărăţia aflată în suferinţă. Natura plânge şi aici. Tabloul decăderii este completat de alte detalii. Hainele şi armele purtate de crai pe când a fost mire zac undeva ponosite şi ruginite iar calul cuceritorului de odinioară se ascunde în pielea unei gloabe mizere, uitată în grajd. Craiul îşi rumegă tristeţea în barbă. Primii doi pică în mod lamentabil proba elementară de curaj şi renunţă la domnie, spre amărăciunea craiului care îi ceartă, dar nu îi ajută. Feciorii au fost înzestraţi de către Natură cu toate organele, cum spune Ioan de Salisbury, dar bărbăţie nu au. Natura plânge: „din trei feciori câţi are tata, niciunul să nu fie bun de nimica?! Apoi, drept să vă spun, că atunci degeaba mai stricaţi mâncarea, dragii mei… să umblaţi numai aşa, frunza frăsinelului, toată viaţa voastră şi să vă lăudaţi că sunteţi feciori de craiu, asta nu miroasă a nas de om… Cum văd eu, frate-meu se poate culca pe o urechie din partea voastră; la sfântul Aşteaptă s-a împlini dorinţa lui. Halal de nepoţi ce are”. Cum călătoria trebuie începută şi isprăvită de unul dintre ei, intră în rol sfânta Duminică pentru a împlini opera naturii: salvarea Împărăţiei Verzi. Proba de vigoare trebuie înlocuită cu proba dată de o fiinţă milostivă. Şi craiul şi împăratul vor fi avut neveste (dar şi împăratul Roş…), însă povestitorul nu le găseşte vreun rol în educaţia copiilor şi în decorul sumar al curţii. Prezenţă feminină inedită ar fi aici sfânta Duminică, ubicuă şi eficientă, pogorâtă la curtea craiului în chip de cerşetoare pentru a-l testa moral şi pregăti de drum pe mezinul craiului, ultimul dintre pretendenţii la coroană, mai norocos şi mai decis decât fraţii săi sperioşi să câştige împărăţia: „Şi cum sta el pe gânduri şi nu se dumerea ce să facă pentru a scăpa de ruşine, numai iaca se trezeşte dinaintea lui cu o babă gârbovă de bătrâneţe, care umbla după milostenie. – Da’ ce stai aşa pe gânduri, luminate crăişor? zise baba; alungă mâhnirea din inima ta, căci norocul îţi râde din toate părţile şi nu ai de ce fi supărat. Ia, mai bine miluieşte baba cu ceva. – Ia lasă-mă-ncolo, mătuşă, nu mă supăra, zise fiul craiului; acum am altele la capul meu. – Fecior de craiu, vede-te-aş împărat! Spune babei ce te chinuieşte; că, de unde ştii, poate să-ţi ajute şi ea ceva.”. Crăişorul este nedecis, dar cuvintele ei îl farmecă pe flăcău: „Cel-de-sus varsă darul său şi peste cei neputincioşi; se vede că aşa place sfinţiei-sale”. Până la urmă feciorul o ascultă: „Luminate crăişor, miluieşte baba cu ceva! Fiul craiului, fărmăcat de vorbele babei, scoate atunci un ban şi zice: – Ţine, mătuşă, de la mine puţin şi de la Dumnezeu mult. – De unde dai, milostivul Dumnezeu să-ţi deie, zise baba, şi mult să te înzilească, luminate crăişor, că mare norocire te aşteaptă”.

Ştim cum şi în ce condiţii a ajuns mezinul craiului la curtea unchiului său, şi nu mai revenim asupra călătoriei lui prin selva oscura spre castel. A plecat crăişor devenind slugă a slugii. Ajuns la curtea împăratului este instalat nu la palat, ci direct la grajd, precum Heracles la grajdurile lui Euristeu. Tâlhărit de arme şi de identitate de către spânul căruia i-a jurat credinţă pe paloş, el se bucură totuşi de simpatia verişoarelor care intuiesc în el omul bun, pe adevăratul trimis, ghicind totodată natura malefică a Spânului: „Pesemne inima le spunea că Spânul nu le este văr, şi de aceea nu-l puteau mistui. Aşa îl urăsc ele de tare acum, că, dacă ar fi fost în banii lor, s-ar fi lepădat de Spân ca de Ucigă-l Crucea”. Dar împăratul are alte planuri pe care le dezvăluie „nepotului”, de fiecare dată în timpul ospăţului. Se vede că este slăbit fizic tratându-se cu puţina salată procurată în vreme de prohibiţie de un pădurar destoinic din Grădina Ursului. Salăţile sunt supliment nutritiv, aliment al supravieţuirii şi leac. Iată un scurt dialog între doi ipocriţi în timpul siestei, pe când împăratul vegetarian se confesează aluziv comeseanului său: „Atunci împăratul zice Spânului: - Nepoate, mai mîncat-ai sălăţi de acestea de când eşti? – Ba nu, moşule, zice Spânul; tocmai eram să vă întreb de unde le aveţi, că tare-s bune!… O haraba întreagă aş fi în stare să mănânc, şi parcă tot nu m-aş sătura”. Gând la gând cu bucurie. Plin de solicitudine, Spânul îşi angajează sluga cu gând să-l piardă. Aşa se naşte prima dintre încercările grele la care este trimis/expediat Harap-Alb. În fapt, împăratul este adevăratul trimiţător, personaj esenţial al basmului, iar Spânul un prim executant care antrenează un alt executant: pe Harap-Alb.

În trama epică se păstrează ideea copleşitoare de destin, sentimentul că eroul este sortit grelelor încercări simbolice (el nu ştie că sunt simbolice…) puse la cale de alţii pe seama lui, că nu el pleacă în căutarea aventurii, ci altcineva îl împinge de la spate. Este căutat de aventură, angajat peste voinţa lui într-un scenariu încheiat cu happy-end. Văicărelile lui în faţa sfintei Duminici sau a calului, de neconceput în romanul cavaleresc, îl umanizează, îl fac un erou al timpului nostru, şi de aici tot farmecul basmului. Vitejia lui este de fapt credinţa lui înscrisă în paradigma milostivirii. (Va urma)

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta