Kultural • Povestea lui Harap-Alb şi romanul cavaleresc (III)

Să luăm prima încercare în care determinant este rolul sfintei Duminici, trăitoare în ostrovul din mijlocul mării. Căsuţa ei acoperită cu muşchi gros aminteşte căsuţa aceleiaşi sfinte din Fata babei şi fata moşneagului, altarul situat în mijlocul pădurii întunecoase şi acoperit cu lozii pletoase, fel de a numi caracterul sacral al naturii ei intime şi al faptelor săvârşite. Ajutorul nemijlocit dat lui Harap-Alb în cazul raptului din Grădina Ursului (culege somnoroasă, şi o aruncă în fântâna din care se adapă ursul), sau în proba următoare, când îi împrumută obrăzarul şi paloşul lui Statu-Palmă-Barba-Cot în încercarea din Pădurea Cerbului sunt o răsplată firească pentru sufletul lui milostiv, verificat în incipitul basmului. Substratul creştin al misiunilor lui Harap-Alb a fost subliniat de noi şi în alte eseuri, când am urmărit paradigma milostivirii. Înainte de prima încercare reuşită, sfânta în rol de adjuvant îi spune: „ - Fii încredinţat că nu eu, ci puterea milosteniei şi inima ta bună te ajută, Harap-Alb, zice sfânta Duminică ieşind şi lăsându-l în pace să se liniştească”. Prada sustrasă de Harap-Alb din Grădina devastată a Ursului, sedat de sfânta Duminică, asigură revitalizarea bătrânului monarh vegetarian: „Şi cum ajunge în grădină, odată începe a smulge la sălăţi într-ales şi leagă o sarcină mare, cât pe ce să n-o poată rădica în spinare”. Până atunci doar un pădurar îndrăzneţ îi aducea „numai de poftă”.

Încercarea a doua este încă mai dificilă. Cerbul solomonit, cu ochi otrăvit, este o variantă a vasiliscului, făptură mitologică a cărui privire ucide, vatămă, pustieşte. Prezent şi în alte poveşti (vezi Povestea porcului), vasiliscul rămâne, invariabil, simbol al nemilostivirii, alături de aspidă (simbol al surzeniei păcătosului), de hidre pluricefale şi balauri monstruoşi care mişună prin codrii întunecoşi. Înainte de a muri, cerbul îl imploră pe Harap-Alb să se lase văzut, dar cavalerul-slugă se fereşte, omul milostiv fiind vulnerabil în faţa ochiului nemilostiv. Piatra din fruntea cerbului concentrează puteri solare, deţinătorul ei stăpânind magic peste împărăţiile din jur: „Şi află, nepoate, că asemene petre fac podoaba împărăţiei mele, nu se găsesc altele mai mari şi mai frumoase decât aceste la nici o împărăţie, şi de-aceea s-a dus vestea despre ele în toată lumea. Mulţi împăraţi şi crai vin să le vadă, şi li-i de-a mirarea de unde le am”. Ecorşarea Cerbului desfiinţează orice rivalitate cu împărăţiile vecine, trofeul mutând centrul lumii la curtea lui Verde împărat. Vizitele mai marilor lumii pentru a admira pielea cu pietre scumpe, departe de a fi simple vizite de curtoazie, trebuie luate ca acte de supunere necondiţionată, de vasalitate admirativă, dacă se poate spune aşa.

Dacă cele două raiduri – prin Grădina Ursului şi prin Pădurea Cerbului – încheiate cu jafuri-rituale, au reuşit cu absoluta complicitate a sfintei Duminici, în ultima încercare adjuvanţii lui Harap-Alb vor fi crăiasa furnicilor şi crăiasa albinelor, drept mulţumire pentru mila arătată lor. Harap-Alb ocoleşte nunta furnicilor de pe pod,  riscându-şi viaţa. Iată un scurt pasaj: „Şi când să treacă un pod peste o apă mare, iaca o nuntă de furnici trecea şi ea tocmai atunci podul. Ce să facă Harap-Alb? Stă el oleacă şi se sfătuieşte cu gândul: <<Să trec peste dânsele, am să omor o mulţime; să dau prin apă, mă tem că m-oiu îneca, cu cal cu tot. Dar tot mai bine să dau prin apă, cum a da Dumnezeu, decât să curm viaţa atâtor gâzuliţe nevinovate>>”. O nedumerire: până acum calul lui Harap-Alb zbura uşor până în înaltul cerului, şi acum trece prin apă… Drept mulţumire primeşte o aripă de la crăiasa furnicilor: „- Harap-Alb, fiindcă eşti aşa de bun, de ţi-a fost milă de viaţa noastră, când treceam pe pod, şi nu ne-ai stricat veselia…”. Milosul tânăr încropeşte un stup pentru albine, frecat cu ierburi plăcut mirositoare, „cu sulfină, cu mătăciune, cu poala sântă-Măriei şi cu alte buruiene mirositoare şi prielnice albinelor...”. Dacă la curţile împărăteşti domneşte zavistia, iar fetele aşteaptă mult şi bine un mire care să le dăruiască prunci şi să relanseze viaţa la curte, în universul miniatural al gâzelor natura nu mai plânge. Aici nunţile curg în mod firesc.

Apoi, pronia cerească i-i trimite pe cei cinci năzdrăvani, un super comando de profesionişti, pregătiţi să o aducă pe fata lui Roş împărat la curtea lui Verde împărat. Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă sunt adjuvanţii de mare folos în aducerea fetei de împărat. Cunoaştem portretele lor caricaturale lucrate cu simpatie făcute când din unghiul naratorului, când al lui Harap-Alb, când al lor înşişi.  Cunoaştem de asemenea probele trecute şi capitularea finală a împăratului Roş şi a fiicei sale, învinşi şi convinşi de inevitabilul hierogamiei apropiate. Cei cinci năzdrăvani adunaţi în jurul lui Harap-Alb alcătuiesc primul commando din istoria militară a românilor. Se profilează aici o temă, scumpă literaturii medievale, dar şi literaturii actuale şi filmului modern: aducerea plină de peripeţii a unei femei frumoase la cererea cuiva care o îndrăgeşte. Mă gândeam, făcând o pauză, la un film celebru, Profesioniştii, văzut acum trei decenii şi mai bine, în care joacă mari actori: Lee Marvin, Burt Lancaster, Robert Mitchum, un cunoscut actor de culoare…, un film despre un bogătaş american care angajează cinci foste glorii ale Vestului, între care un fost colonel, să meargă în Mexic pentru a o scoate pe femeia iubită din mâinile unui revoluţionar mexican care o răpise şi o ţinea într-un fort militar păzit cu străşnicie. Film extrem de spectaculos, cu multe momente de suspans, încheiat cu aducerea femeii (Claudia Cardinale) şi a răpitorului ei, legaţi fedeleş, în faţa celui care comandase misiunea. Surpriza vine în momentul recompensei: profesioniştii realizează că femeia îl iubea de fapt pe mexican şi că ei, aducătorii, fără să ştie, o răpiseră, nu o recuperaseră. Moment în care „şeful” lor refuză tolba cu bani, eliberându-i pe cei doi îndrăgostiţi. Ultimele cuvinte ale filmului sună cam aşa: cu toţii am făcut o afacere foarte proastă! Filmul mi-a amintit mai târziu, prin nu ştiu ce asociaţie de idei, că asemenea practici cu senzaţionale răpiri sunt de dată foarte veche. Schema romanului cavaleresc îşi va fi pus şi ea serios amprenta asupra temei răpirii şi aducerii femeii la casa adoratorului ei, dorit sau închipuit. Celebrul mit Tristan şi Isolda îşi lasă în mod sigur umbra de idei asupra Poveştii lui Harap-Alb. A semnalat-o şi învăţatul Vasile Lovinescu, şi nu insist pe moment asupra ei. Mă întrebam deocamdată dacă a urmărit cineva prezenţa mitului tristanesc în literatura română. Noi semnalăm, la o simplă aducere aminte, două cazuri, o piesă de teatru a lui Hasdeu (Răzvan şi Vidra) şi o povestire sadoveniană (Cozma Răcoare). Boierul Ganea îl plăteşte gras pe Răzvan, ajuns proscris în Codrul Orheiului, să o captureze pe Vidra, nepoata boierului Moţoc. Promis şi făcut, numai că în momentul schimbului, Răzvan se răzgândeşte. Încurajat şi fermecat de mândra nepoată a lui Moţoc, va refuza dispreţuitor banii boierului, pricopsindu-se cu o dragoste care îi va fi fatală. Sau, mai încoace, tot aşa, un boier a pus ochi pe o femeie frumoasă şi inaccesibilă, care îi respinge toate atenţiile. Disperat şi încăpăţânat, dar nevindecat, boierul angajează un haiduc vestit, pe nume Cozma Răcoare, pentru a o răpi pe femeie. Nimeni nu stă în calea haiducului, dar în momentul livrării prăzii, femeia gângureşte, îmbrăţişându-l: „nu mă duce altuia, Cozmo”.

Povestea lui Tristan spune că un tânăr crescut în tristeţe (mama lui, Blanchefleur, murise la naştere) înfruntă primejdii de moarte (îl ucisese pe uriaşul Morholt) pentru a o aduce pe Isolda cea bălaie ca mireasă pentru unchiul său, regele Marc. Pe drum însă, cei doi beau, din greşeală, din băutură pregătită de mama Isoldei pentru a întări legătura dintre cei doi soţi.  Slujnica Brangien le dă să bea din vinul fermecat şi, din acest moment, iluminaţi de dragoste mărturisită, intră pe făgaşul unui destin ce duce implacabil spre moarte. Aceeaşi slujnică o va salva, prin substituţie, pe Isolda de ruşine în noaptea nunţii. Dar păcatul a fost comis. Denis de Rougemont a analizat acest mit al adulterului într-o carte celebră, L’amour et l’Occident -, despre iubirea curtenească, şi nu numai. Legat prin fidelitate cavalerească, Tristan o duce pe Isolda la curte, dar legătura lor imprudentă este dezvăluită regelui de baronii credincioşi. Condamnat la moarte, Tristan evadează şi se refugiază în pădurea Morrois, nu înainte de a o elibera pe regina căzută în dizgraţie şi aruncată unei bande de leproşi. Împreună, cei doi vor trăi, împăcaţi cu soarta, în codru. Regina exilată mai tânjeşte după privilegiile vieţii de la curte, dar rezistă câtă vreme efectul filtrului amoros se păstrează. Regele trece întâmplător prin pădure şi dă peste cei doi adormiţi, cu sabia lui Tristan scoasă din teacă (…!) şi aşezată între cei doi. Crezând că s-a înşelat, Marc îi iartă, aşezând sabia regală în locul sabiei lui Tristan. După trei ani, cei doi refugiaţi revin la curte, şi, spre surprinderea tuturor, Tristan o cedează pe Isolda regelui Marc. Vâlvătaia dragostei se stinsese? Întrebările, multe rămase fără un răspuns, curg ameţitor în comentariile exegeţilor, ridicate şi de variantele mitului, dar şi de o serie de contradicţii la nivelul textului. De ce, bunăoară, Tristan o aduce regelui pe Isolda, înşelându-i încrederea, după ce tinerii băuseră din licoare magică şi căzuseră în păcat, când putea să o ţină pentru sine, întrucât, fizic, era mai puternic decât toţi cavalerii, chiar şi decât Marc, şi nimeni nu ar fi îndrăznit să-i ceară socoteală? De ce nu uzează el de dreptul celui mai tare, conform legii turnirului, cărui i se cuvine premiul cel mare, graţiile doamnei adorate?

Există în conştiinţa europeană o sciziune între iubirea matrimonială şi iubirea de iubire, insistă Denis de Rougemont urmărind cu aplicaţie mitul lui Tristan, de la iubirea curtenească, până la concepţia modernă despre căsătorie. Observaţiile eseistului francez sunt pe cât de profunde, pe atât de nuanţate şi de fine. Eroii caută primejdia, nu fericirea. Povestitorii, câţi sunt în cele cinci versiuni, îi ajută: „Totul în comportarea cavalerului şi a prinţesei lasă să se întrevadă o chemare necunoscută lor – şi poate şi romancierului – dar mai profundă decât aceea a fericirii lor. Niciunul dintre obstacolele întâlnite în cale nu se dovedeşte practic de neînvins şi totuşi ei renunţă de fiecare dată! S-ar putea spune că nu pierd nicio ocazie de a se despărţi. Când nu există obstacole, le inventează singuri: sabia fără teacă, căsătoria lui Tristan. Le inventează parcă de plăcere – deşi suferă de pe urma lor.” Există o altă observaţie fundamentală, reluată în eseu: eroii îşi iubesc propria pasiune: „Tristan şi Isolda nu se iubesc, aşa cum au spus-o şi ei, şi cum o confirmă totul. Ei nu iubesc altceva decât iubirea, însuşi actul de a iubi”. Iubirea de moarte e mai puternică decât ei. Tristan inventează obstacole, caută primejdia cu lumânarea, se desparte de Isolda pentru a o regăsi. Dacă piedici în calea iubirii nu există, dictate de soartă sau provocate de erou, se poticneşte romanul; or, miza romanului cavaleresc este chiar „demonul romanului”, pe care-l iubesc occidentalii. Despre fenomenologia obstacolului în iubire, de la Platon la gânditorii moderni (Nietzsche, Dostoievski şi alţii) şi despre faţetele erosului în civilizaţia europeană se vorbeşte în această carte fascinantă. Noi am dat doar o idee despre obsesiile ei livreşti pentru a limpezi apele mitului Tristan şi Isolda în povestea lui Creangă.

Vasile Lovinescu, scria: „Ceea ce izbeşte este similitudinea uluitoare dintre peţitul lui Harap-Alb şi acela al lui Tristan. Trebuie să întârziem puţin asupra mitului celtic”. Şi învăţatul din Fălticeni întârzie în felul lui esoteric-guénonian într-un lung eseu care trebuie luat în seamă. Noi revenim la cartea lui Denis de Rougemont, încercând să „întârziem” pe mâna acestuia. Cavalerul nostru nu este atât de puternic încât să îl înfrunte în luptă dreaptă pe Spân, fiindu-i vasal prin jurământ. Spre deosebire de Tristan, el nu îşi încalcă legământul, nu poate să o facă, aşa că soarta lui depinde de alţii: de fata lui Roş împărat, spre finalul basmului. Eseistul francez sesiza partea gravă, străbătută de fiorul morţii, a mitului lui Tristan. Nimic fatal în povestea noastră, nicio licoare ca alibi al iubirii ilicite şi chemare tainică a celor doi în moarte, spre a ispăşi păcatul. Nimic tenebros şi fatal în destinul lui Harap-Alb şi al prinţesei din Împărăţia Roşie care îşi cad dragi, unul altuia. „Vinovate” sunt „ochiul fermecătoriu”, jocul privirilor, pasiunea care izbucneşte calmă şi solară în pieptul celor doi. Fără zguduiri, fără alte obstacole decât cele ridicate de adversarii săi, şi măturate de Harap-Alb sau de trupa lui, apoi de viitoarea mireasă. Povestea nu mai este un căpcăun care devoră destine, precum în romanul cavaleresc, pentru a se umfla pe gustul cititorului, pentru că esenţa ei este iubirea împlinită. Basmul însuşi s-a umflat peste marginile obişnuite ale speciei, aservindu-şi alte poveşti, dar trebuie să se încheie rotund. Epuizându-şi rolul, personajele ies la timp din scenă. Roş împărat acceptă înfrângerea cu demnitate în faţa ireparabilului, mulţumindu-se cu dublura fetei adevărate. Cei cinci năzdrăvani se opresc la timp din drum, rămânând în lumea lor stihială. mulţumiţi de rolul jucat în aventura trăită cu toţii la curtea lui Roş împărat. Harap-Alb s-a îndrăgostit de un boboc de fată, mireasa Spânului, şi nu de iubirea-iubire, şi este prima oară când regretă că un altul, stăpânul său ocazional, se bucură de roadele misiunii sale. Flirtează din priviri cu fata împăratului, că la cuvinte nu are acces: „Şi de-aceea Harap-Alb o prăpădea din ochi de dragă ce-i era. Nu-i vorbă, şi ea fura cu ochii, din când în când, pe Harap-Alb, şi în inima ei parcă se petrecea nu ştiu ce…poate vreun dor ascuns, care nu-i venea a-l spune”. Nu se mai grăbesc spre destinaţia finală, caii merg la pas uitând să mai zboare, deşi Împărăţia Verde, înştiinţată de turturică, este gata să îi primească. Pe toţi îi aşteaptă surpriza pregătită din timp de mireasă. Ei îi revine rolul de a dezvălui impostura Spânului şi de a-l repune pe erou în demnitatea şi în drepturile înstrăinate. Cunoscând trecutul apropiat al lui Harap-Alb şi încercările grele prin care a trecut şi va mai trece, a pregătit leacurile trebuitoare în momentul morţii şi reînvierii simbolice (smicele de măr dulce, apă vie şi apă moartă). După moartea Spânului, şi el ieşit la timp din scenă, îşi sărută mirele „dându-i iar paloşul în primire”. Moment de vârf al basmului. Un viitor împărat fără paloş era de neconceput, şi Creangă e atent la detalii. Blestemul jurământului trebuia spulberat. La toate popoarele, în confreriile războinice mai ales, se practica jurământul care asigura o „adevărată consanguinitate” între fraţi, cum stă scris în D.S-ul adesea citat de noi (capitolul Jurământul, vol. 2, pag. 187-188). El consfinţeşte o alianţă pe care părţile se obligă să o respecte cu preţul vieţii. Chiar jurământul de supunere faţă de un duşman. Se jură pe ceva, aici pe paloş; odată încălcat jurământul, elementele luate drept garant se răzbună: „Elementele intervin drept martori, şi li se cere eventual să fie pedepsit sperjurul”. Un rege Loegair este pedepsit pentru jurământul neţinut. Galii jură să respecte tratatul cu Alexandru cel Mare, invocând drept martori cerul, pământul şi marea. Astfel de cutume şi realităţi meta-fizice par astăzi bizare. Omul modern jură pe orice, oricând şi oriunde, cu o seninătate inconştientă că a văzut, a făcut etc., deşi nimeni nu i-o cere. Jură pe mama, pe copii, pe viaţa lui, că a băut nu ştiu câte beri, sau că nu ştiu ce alte isprăvi penibile a făcut sau va face. Devalorizarea cuvântului dat este totală, încât robia fără crâcnire a crăişorului pare ciudată; cum ciudat îi apare azi elevului jurământul lui Dan, căpitanul de plai, din poema lui V. Alecsandri, făcut lui Ghirai, că va reveni ca prizonier la hanul tătar, după revederea plaiului natal. Într-o emisiune la TV, cineva semnala că pe turnul înalt al unei biserici medievale din Baia Mare se vede un paloş cu două ascuţişuri. Explicaţia dată de un istoric se plia pe ideea că paloşul era semnul heraldic al unei cetăţi care are dreptul la organizare militară, la un corp armat de pază, de unde se deduce că nu toate cetăţile aveau acest drept. În lumea veche, sabie nu putea purta oricine, oriunde, oricând. Armele cavalerului erau purtate de sluga-scutier. Să nu îi uităm pe Don Quijote şi Sancho Panza.

Dan Grădinaru, revin la el volens-nolens, a citit altfel povestea cu paloşul lui Harap-Alb: „În Povestea lui Harap-Alb se pot repertoria din nou un număr consistent de situaţii sexuale simbolice: Harap-Alb intră în fântână – simbol sexual masculin la Freud şi, practic, anticipare a scenei imediat următoare, cea în care Harap-Alb sărută în consecinţă paloşul Spânului (expresie a supunerii la un falus mai puternic);” În toate tradiţiile, fântâna simbolizează regenerare, purificare, tinereţe fără bătrâneţe (vezi Sadoveanu, Fântâna tinereţii). Calendarul creştin celebrează în prima Vinere din Săptămâna luminată – Izvorul Tămăduirii, iar credincioşii caută pretutindeni puterea vindecătoare a izvoarelor minerale. Destinul lui Harap-Alb se consumă între două fântâni: prima e o capcană, a doua, o sursă miraculoasă de moarte şi viaţă. Bunul simţ ne spune că prima fântână ar putea fi, cel mult, simbol sexual feminin, şi nu aşa cum crede doctorul Freud. Dar să îţi închipui că „bobocul” ieşit din fântână (adică din…falus!) pupă în bot falusul (paloşul) Spânului este o ipoteză cu totul hazardată. Harap-Alb jură de fapt pe propriul paloş, şi nu putea… . Orice ar scrie Freud, sărutul paloşului pe marginea fântânii este un vis grotesc şi trivial. Dar basmele lui Creangă nu sunt vise, sunt „bucăţi rupte din popor”, cum s-a spus, iar ateul Creangă, sunt sigur, s-ar cruci de-ar citi asemenea speculaţii. Am mai înţeles de aici că Harap-Alb, pe lângă bani, scrisori de acreditare şi arme, dincolo de fântână rămâne şi fără falus, umblând castrat prin grădini, păduri, şi împărăţii. Şi că, în final, reintră de fapt în integritatea lui corporală. Nu în propriul sine, tâlhărit şi înstrăinat. Returnarea paloşului, aflat acum în mâna fetei de împărat, ar fi reîntregirea trupului dezmembrat, nu a eului vandalizat. Eroul nostru nu face figură nici de Osiris – à propos, Isis îi reasamblează trupul risipit în valea Nilului, dar nu găseşte a paisprezecea parte din el, falusul! –, nici de Attis, nici de Adonis. Şi-a pierdut paloşul, nu falusul. Altminteri, Natura plângea în hohote.

Asimilarea abuzivă a paloşului cu falusul duce şi la alte concluzii hilare. Sfânta Duminică, măcar că e sfântă, pune mâna pe paloşul lui Statu-Palmă-Barba-Cot, stârpitura priapică. Iată un alt pasaj: „Sărutul paloşului Spânului este şi el recunoaşterea acestei înfrângeri care se profilează, pentru ca victoria din final asupra Spânului (nu a lui Harap-Alb, ci a fetei împăratului Roş, ca în Fata babei şi fata moşneagului, şi a calului) este temporală. Pe Harap-Alb îl aşteaptă ipostaza de Leneş, cea de Ivan, în Fata babei…- dispărând complet.”. Ipotezele privind ipostazele ulterioare ale lui Harap-Alb fac parte dintr-o variantă actualizată a poveştilor, semnată eventual de Dan Grădinaru, sau de alt optzecist. Este o eroare să recitim textele lui Creangă drept proiecţii ale visului, fără discernământ, aşa cum face criticul sub protecţia cărţii lui Freud (Cf. Introducere [în] psihanaliză, Ed Didactică şi pedagogică, 1992, p 157-170), deoarece se ajunge la fraze, sintagme şi judecăţi involuntar comice. Spicuim alte câteva mostre: „…fata babei cu clitorisul pe post de falus – bărbatul lipseşte – ea îşi bagă mâna în cuptor, în fântână” (sublinierile aparţin lui Dan Grădinaru). Criticul întocmeşte o listă întreagă cu obiecte care simbolizează mai ales sexualitatea feminină. Lista este într-adevăr bogată, dar autorul nu le găseşte pe cele mai potrivite. Las spre final lectura simbolică, neapărat freudiană, a lui Ivan Turbincă. Scena finală cu Ivan care o păcăleşte pe Moarte e un joc sexual, şi nu încercarea disperată de a evita inevitabilul: „Nepotrivirea <<sexuală>> dintre Ivan şi Moarte rezultă şi din aceea că trupul lui (falusul) nu se potriveşte defel în racla (vaginul) Morţii.” Şi când te gândeşti că toţi oamenii de pe faţa pământului au avut şi vor avea loc în raclă…

Asemenea identificări riscante între paloş şi falus nu pot avea loc decât într-un cântec vulgar de muzică uşoară, cum se fredona acum câţiva ani: sunt Făt-Frumos, cu paloşul gros, … Revenind la basmul nostru, se putea spune, cel mult, că eroul în Questa lui prelungită şi-a regăsit spada (lancea) şi, odată cu mireasa, şi cupa (teaca). Simbolismul sexual al Graalului este acceptat, se ştie. Dacă sabia scoasă din teacă trecea drept semn al castităţii în ochii regelui Marc, sabia băgată în teacă era invitaţie la împlinirea sexuală. O ştia foarte bine şi Creangă în capitolul III din Amintiri…, când le punea pe maice să vorbească deocheat în scena binecunoscută a năvalei nemţilor cu săbiile scoase prin chiliile mănăstirii.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta