Kultural • Povestea unui om leneş, sau Balada Spânzuratului

O utopie socială revoluţionară schiţează Ion Creangă în Povestea unui om leneş,  o baladă veselă şi tristă a spânzuratului: „Cică era odată într-un sat un om grozav de leneş; de lene ce era, nici îmbucătura din gură nu şi-o mesteca.” În ce vară, în ce an, ca să topârcenizăm puţin, nu se spune. Niciun alt detaliu despre acest caz clinic devenit parazit social contagios şi trimis la spânzurătoare spre mântuirea lor, şi, mai ales, a lui. Nu ştim dacă are tată, are familie, este străin sau băştinaş, nici dacă este tânăr sau bătrân, însurat sau văduv, leneş din născare sau în urma unei traume fizice sau morale. Ori aşa, pur şi simplu, dintr-o revelaţie existenţială avută la un moment dat, că munca nu e bună. Copilăreşte, ne întrebăm de unde avea casă, că singur nu şi-o făcuse. Creangă s-a trezit pe masa de scris cu un subiect gras, prea delicat prin bizareria lui, pe care, din lenea imaginaţiei, nu l-a dezvoltat. Simpla rezolvare morală a cazului atipic i s-a părut suficientă pentru a stârni hazul cititorului. Ideea de asanare morală a societăţii printr-un act de justiţie ad-hoc, primitiv şi curativ, i-a dat satisfacţie imediată şi voioşia crudă privind motivele procesului sumar. Rămâneau de rezolvat epic recursul înaintat de cucoană, clemenţa arătată de dânsa, şansa oferită de inchizitori şi refuzul salvării care motivează execuţia. Cititorii vor fi fost satisfăcuţi de pedepsirea leneşului, măcar că folclorul moldovenesc abundă, chiar face risipă de ironii şi sarcasme la adresa fetelor şi flăcăilor leneşi şi prostănaci, treziţi la viaţă doar de scripca lăutarului. Ca laitmotiv, eu la joc, mândra la joc, şi oala curge în foc. Dar leneşul nostru este un tip izolat, insensibil la asemenea râvnite ceasuri de pitrecere. Trebuie să fi avut comportament de ihtiozaur de vreme ce nu se învredniceşte măcar cu masticaţia îmbucăturii, înghiţite, precum şarpele, pentru o lentă digestie. Nu se împotriveşte nici călăilor săi, decişi să-i facă seama, nu se apăra, nu se dezvinovăţeşte; acceptă sentinţa şi se grăbeşte spre locul execuţiei: „Şi satul, văzând că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spânzure pentru a nu mai da pildă de lenevire şi altora. Şi aşa se aleg doi oameni din sat şi se duc la casa leneşului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimţitor, şi hai cu dânsul, la locul de spânzurătoare! Aşa era pe vremea aceea”. Legile utopiei sociale sunt dure, iar reacţia comunităţii arhaice pe deplin justificată. Rândurile adepţilor noii doctrine a inactivităţii s-ar putea îngroşa, prin urmare ei trebuie descurajaţi. Şi ce te-ai face cu o partidă a inşilor care stau cu îmbucătura în gură, înghiţind fără a savura bucatele, contemplativi şi nocivi cu pilda lor de nemuncă. Solomonii satului au ales spânzurătoarea. În cetate nu e loc nici pentru epicureeni, nici pentru stoici sau cinicii lui Diogene, nici pentru anarhişti destabilizatori, precursori ai socialiştilor, sau pentru nihiliştii demonizaţi care bântuiau literatura lui Puşkin, Turgheniev sau Dostoievski.

Pe drum sătenii întâlnesc o cucoană ieşită la plimbare care se interesează de soarta omului din carul tras de boi. Carul nu mai este încărcat cu mătărângi vandabile „ca chiperiul”, cu metonimii masculine, cum se întâmpla în Povestea Poveştilor, ci poartă un om viu, fără vlagă şi fără chef de viaţă. Transportatul de acum este un om bolnav care – crede dumneaei, şi bine intuieşte – ar avea grabnic nevoie de vreo doftoroaie „să se caute”. Milostivă şi cam singură, cucoana se oferă ea însăşi să întremeze (sic!) un pacient epuizat fizic şi moral. Să fie ea însăşi o doftoroaie ambulantă, căutătoare de moşnegi betegi şi de „butuci” andropauzaţi pe care să mi-i împiciorogească, vorba lui Ion Barbu? E timpul să ne întrebăm dacă doña Soledad, probabil o văduvă umblând singură singurică în trăsurică, l-ar lua acasă pe semenul anemiat din pură omenie, sau o face pentru ascunse nevoi personale? Ne întrebăm, fără a fantaza. Grijulia damă l-ar supune pe leneşul beteag la o cură de revitalizare cu posmagi păstraţi într-un hambar. Oricum, anemia cronică a bărbatului înlemnit („butuc nesimţitor”) este semnul unei crize de vitalitate, fie ea şi endemică, motiv pentru care doftoroaia de ocazie l-ar lua necondiţionat „sub aripa dumisale”. Aici este loc pentru ziceri echivoce, atât de familiare scrierilor lui Creangă, pentru ca bucata de faţă să iasă de sub paradigma cuminte a milostivirii. Autorul nu o face în mod expres, ca în alte texte, dar lasă loc echivocului. Există sugestia că doamna filantroapă s-ar afla ea însăşi în suferinţă, când cere devierea carului: „Mai bine duceţi-l la moşie la mine; iacătă curtea pe costişa ceea. Eu am acolo un hambar plin cu posmagi, ia aşa pentru împrejurări grele, Doamne fereşte! A mânca la posmagi şi el, pe lângă casa mea, că doar ştiu că nu m-a mai perde Dumnezeu pentru  o bucăţică de pîne.”

Cam sărac meniul propus trântorului, desert invariabil, şi ar fi fost descalificant pentru el să accepte nu prea generoasa ofertă, săracă în vitamine. Un prim impediment se iveşte: Posmagii uscaţi, nu pot fi înghiţiţi fără masticaţie, iar pomana, dacă e pomană, trebuie să fie făcută până la capăt. Refuzând să-şi înmoaie posmagii, leneşul refuză ceva mai mult decât o supravieţuire umilitoare la coteţ. Refuză şi ratează o revelaţie. Înmuind madelena deloc apetisantă în cana cu ceai, eroul lui Proust trăieşte o stare de fericire intensă; după mai multe încercări, realizează că bucuria nouă, neaşteptată îşi are originea nu în cana de ceai cu posmagul înmuiat, ci undeva în străfundul copilăriei fericite, reactualizată miraculos. Leneşul ratează experienţa, pentru el timp pierdut fiind doar prezentul ocupat cu înmuierea posmagilor. Poetica lui Creangă nu era nici ea pregătită pentru tehnica memoriei involuntare, pe care o intuieşte în câteva locuri, chiar în Amintiri…, dar nu o dezvoltă.

Întrebat dacă este dispus să-şi înmoaie posmagii, leneşul reacţionează în mod neaşteptat: „ – Auzi, măi leneşule: te prinzi să moi posmagii singur, ori ba? – Ba, răspunse leneşul. Trageţi mai bine înainte! Ce mai atâta grijă pentru astă pustie de gură!”. Beteag şi bleg, pare-se şi ştirb, alege funia şi soponul pentru o cauză cinică. Diogene moare târziu, ţinându-şi respiraţia; leneşul fără vârstă piere ţinându-şi alimentaţia. Cine nu are biografie, nu are nici memorie, voluntară sau involuntră, doar greaţă existenţială. Nu caută timpul pierdut şi nu coboară în profunzimile eului, pentru că nu are ce găsi. Hambarul cu posmagi, posibil panaceu, nu mai salvează vieţi în declin, cum se întâmpla cu lădiţele pline cu galbeni din poveştile ştiute. Posmagii sunt hrana de rezistenţă a oşteanului, merindea austeră a pelerinului, invitând la asceză. Refuzând lădoiul cu posmagi, butucul monosilabic refuză şi/sau revenirea la viaţă, şi/sau sihăstria. Ridică piedici în calea salvatoarei sale şi pierd amândoi. Cucoana nu are parte de o virtuală închipuluire, iar leneşul incurabil alege funia pentru a scăpa de grija supravieţuirii cu orice preţ. Mai era aici loc pentru povestea unui mizantrop fără pereche.

Povestea leneşului nu este un motiv nou în literatura lumii. E. R. Curtius vorbeşte despre un topos îndrăgit al poeziei latine: „trebuie ocolită trândăvia”. Horaţiu îndemna la activitate poetică: „…Fereşte-te de ticăloasa sirenă Lenea”. Ovidiu îi recomandă fiicei sale vitrege să se păzească de lene, că e bai mare: „De aceea, preaînvăţată fiică, îndepărtează pricina lenei / Şi întoarce-te-n cercul cel sacru al nobilei învăţături” (Tristele, 3, 7, 31). Exilat (şi) pentru Ars amandi, Ovidiu ştie el ce ştie  când scrie că trândăvia, lipsa de ocupaţie duc la adulter. Cazul lui Egist, uzurpatorul şi casapul preaocupatului Agamemnon, plecat la Troia: „De  ce, se întreabă, Egiste ajuns-a să fie adulter, Cauza este aproape: viaţă de trândav ducea”.

În schimb, pe anonimul lui Creangă, lenea îl duce spre frânghie, nu spre adulter. În argoul hoţilor din Mizerabilii, funia se numea „văduvă”. Lucrurile stau pe dos în povestioara humuleşteanului. Trândăvia nu mai este cauză a viciului, ci efectul inactivităţii sexuale. Cucoana speră probabil că numai activitatea sexuală, pe care ea mizează în subconştient, ca să o psihanalizăm, l-ar putea scăpa de lenevie.

Acelaşi E. R. Curtius reaminteşte că Zeus pune capăt vârstei de aur „pentru că oamenii adormiseră în trândăvie. Natura i se plânge lui, ceea ce duce la instituirea agriculturii.” (apud Claudian).

Nobilul Seneca este citat la rândul lui pentru soluţia propusă împotriva trândăviei: „otium sine litteris mors est et hominis vivi sepultura” – „Răgazul fără preocupări literare e moarte şi o îngropare de viu pentru om”. Când viaţa este trăită fără preocupări sexuale, adăugăm noi, refuzul literaturii e moarte sigură. Alte pasaje din cartea învăţatului german ne pot fi de folos în discuţia temei respective: „Pe tabloul lui Mantegna Triumful înţelepţilor asupra viciilor (Luvru), Otium, reprezentat ca o femeie urâtă şi fără braţe, poartă inscripţia: „Otia si tollas, periere cupidinis arcus” – „Răgazul de l-ai înlătura, arcul lui Cupidon ar lovi în gol”. Ar merita să reamintim că şi leneşul nostru este văzut ca un butuc, arbore fără crengi. Să înţelegem de aici că, trebăluind şi alungând Răgazul şi pe leneşi, cetatea lor de harnici ar fi ferită de săgeţile lui Cupidon care ar trage în pustie, lăsându-se păgubaş de adultere? Cine trudeşte nu are timp să iubească…şi să se smintească. O ştiu şi cei doi ţărani, călăuze spre spânzurătoare, când decretează în faţa cucoanei:

„Bunătatea dumneavoastră, milostivă cucoană, dar degeaba mai voiţi a strica orzul pe gâşte. Vedeţi bine, că nu-l ducem noi la spânzurătoare numai aşa de flori de cuc, să-i luăm năravul. Cum chitiţi? Un sat întreg n-ar fi pus oare mână de la mână, ca să poată face dintr-însul ceva? Dar ai pe cine ajuta? Doar lenea-i împărăteasă mare, ce-ţi baţi capul?”

Doar nu este dar, ci singură. Numai lenea poate fi împărăteasă atotputernică, iar actul de justiţie este o revoltă a norodului în contra împărătesei mari, personificată în mizera persoană a leneşului; o insurgenţă în contra trântorului suveran, ca orice neproductiv care consumă, şi, mai grav, se oferă ca alteritate. Utopia socială este pe cale de a se împlini prin spânzurarea leneşului. Într-o societate bine întocmită nu este normal ca boii (sătenii) să muncească, iar caii (leneşul) să mănânce, cum se exprimă juzii în faţa cucoanei care face inutile acte de caritate. În popor se zice „lenea e cucoană mare”, situaţie în care cucoana din trăsură s-ar trezi faţă în faţă cu…o cucoană şi mai mare, din căruţă, ca într-o oglindă deformatoare.

Există, totuşi, vreo societate umană care ar tolera parazitismul leneşului? În secolul XVIII al spiritelor luminate şi al sufletelor sensibile, antieroul lui Creangă ar fi fost livrat oprobriului public, ca duşman al societăţii. Iluminiştii sunt filosofi şi spirite pragmatice, care se oferă să arate semenilor acţiunea utilă şi binefăcătoare. Voltaire face apologia faptei civilizatoare la Ferney. Unde nu se munceşte, apare deşertul. Meditaţia pură şi hoinăreala prin lume nu duc nicăieri, doar la aventură gratuită. În acest context trebuie recitit finalul din Candide sau optimismul:

„Je sais aussi, dit Candide, qui’il faut cultiver notre jardin. – Vous avez raison, din Pangloss; car quand l’homme fut mis dans le jardin de l’Eden, il y fut mis ut opera – retur eum, pour qu’il travaillât: ce qui prouve que l’homme n’est pas né pour le repos.  – Travaillons sans raisonner, dit Martin; c’est le seul moyen de rendre la vie supportable. Toute la petite société entra dans ce louable dessein; chacun se mit à exercer ses talents: la petite terre rapporta beaucoup.”

Rousseau este un alt adversar redutabil al trândăvelii, încredinţat că doar acţiunea şi truda au valoare morală. Într-o scrisoare adresată „à un jeune homme” el îl sfătuieşte să nu se lase pradă gustului periculos pentru viaţa contemplativă: „L’homme n’est point fait poúr méditer, mais pour agir”. Munca este primul precept al vieţii, iar vigoarea tinereţii nu trebuie risipită în leneveli contemplative. Este adevărat că numeroşi gânditori au ironizat sau contestat doctrina iluminiştilor, găsind că viaţa contemplativă merită trăită în dauna robotelii. Concitadinii leneşului – nu zic consătenii, întrucât satul acesta experimental al lui Creangă, de căutat şi de găsit şi în alte proze -, are organizare şi mentalitate de tip civitas. Nu i-au citit pe iluminişti, dar gândesc în spiritul lor. Creangă însuşi lasă impresia că îi susţine, spre a finaliza textul, deşi bănuim în el un admirator ascuns al insurgentului în contra muncii.

În satul acela pierdut în negura istoriei şi în praful geografiei nu este loc pentru Oblomovi contemplativi, pentru omul de prisos al lui Goncearov. Romanul eponim al scriitorului rus a stârnit discuţii aprige la apariţie. Lenin este încântat de moartea personajului şi de dispariţia nobilimii patriarhale. L. N. Tolstoi, în schimb, vedea în cartea respectivă un mare roman. Oblomov este bolnav de oblomovism, iar încercările Olgăi, o prietenă devotată, de a-l salva eşuează. E greu de stabilit boala leneşului nostru.

Drama lui este că s-a născut prea devreme, într-o societate închistată, cu o filozofie barbară, chiar dacă face caz de educaţia prin muncă. În antichitate, se ştie, handicapaţii erau aruncaţi pe stânca tarpeiană. În Roma antică, soldatul care nu era în stare să treacă Tibrul înot, echipat de război, merita să moară. Povestirea lui Creangă este, din păcate, extrem de actuală. În zilele noastre se vorbeşte despre organizaţii şi asociaţii umanitare, despre protecţie socială, numărul asistaţilor social fiind de ordinul milioanelor. Se fac eforturi considerabile de către medici şi ong-uri pentru salvarea unui copil bolnav sau a unui tânăr care are nevoie de zeci de mii de euro pentru un tratament la o clinică din străinătate, lucru ce mi se pare firesc. Nu aş vrea să fiu cinic, dar, lăsându-i la  o  parte pe suferinzii reali, lumea de azi este un rai pentru leneşii de profesie. Satele şi oraşele româneşti sunt pline de bolnavi închipuiţi cărora nimeni nu le mai recomandă să compună versuri spre a se lecui. De iubit, o fac pe cont propriu. Este treaba statului să asigure leafa cetăţenilor, vorba conului Leonida, contemporan cu leneşul lui Creangă. Suntem la sfârşitul lui mai 2010 şi statul vrea să verifice dosarele cu pensionaţi pe caz de boală. Hambarul cu posmagi este o metaforă vie pentru ajutorul social. La oraşe, cerşetorii abundă, îşi apără teritoriul, şi îşi duc câştigul în prima cârciumă. Cerşetoria a devenit o meserie rentabilă. Europa este plină de milogi plângăcioşi postaţi la porţile bisericilor şi monumentelor vizitate de turişti. Şi tu, leneşule, plin de dignitate, sfârşeai în funie ca un netrebnic. Şi nimeni nu îţi cinsteşte memoria.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta