Kultural • J.M.G. Le Clézio: Ritournelle de la faim (Aria foamei)

Autor a peste patruzeci de titluri de opere de ficţiune –  romane, nuvele, povestiri –  Jean-Marie Gustave Le Clézio debutează în 1963 cu un roman, Le Procès-verbal – tradus  în româneşte,  în 1979,  la Editura Univers –  carte care, mai curând, l-ar fi destinat direcţiei formale a Noului roman şi a Noului nou roman, dar care îl apropie estetic şi de Albert Camus din Străinul.

Ulterior, totuşi,  scriitura sa evoluează în direcţia onirismului, a mitului, a realităţilor exotice, influenţat fiind de originile sale mauriciene, de gustul pentru călătorii şi pentru culturile arhaice. Iată câteva titluri pentru care este cu precădere cunoscut, toate apărute la Gallimard: Le Déluge (1966), Voyages de l’autre côté (1975),  Mondo et autres histoires (1978), Désert (1980) , La ronde et autres faits divers (1982), Le chercheur d’or (1985), L’Africain (2004) etc.

O altă temă, devenită mai târziu activă în scrierile sale, este cea autobiografică şi familială: figura tatălui său este evocată, de pildă, în volumul L’Africain, pentru ca, în Ritournelle de la faim, să se inspire din figura mamei spre a construi personajul principal al cărţii, Ethel Brun.

În 2008 –  anul apariţiei, tot la Gallimard,  a romanului Ritournelle de la faim –  i se decernează Premiul Nobel pentru literatură, premiu atribuit pentru întreaga operă şi mai ales pentru a fi fost „exploratorul unei umanităţi aflate dincolo de civilizaţia dominantă şi dedesubtul acesteia”, dar şi „deschizătorul de noi drumuri, scriitorul aventurii poetice şi al extazului senzual” (Horace Engdahl, secretarul permanent al Academiei Suedeze).

 

Ritournelle de la faim (Aria foamei)

 

„Când mi-a povestit despre premiera Bolero-ului, mama mi-a împărtăşit întreaga ei emoţie, m-a făcut să aud strigătele de admiraţie, fluierăturile şi întreg tumultul sălii. Undeva, în aceeaşi sală, se afla un tânăr pe care ea nu l-a cunoscut niciodată, Claude Lévi-Strauss. Ca şi el, multă vreme după aceea, mama mi-a mărturisit că muzica aceea îi schimbase viaţa.

Acum, înţeleg de ce. Ştiu ce însemna pentru generaţia ei această frază muzicală repetată, punctată la nesfârşit, impunându-se  printr-un  ritm în  crescendo. Bolero-ul nu este o piesă muzicală ca celelalte. Este o profeţie. El povesteşte istoria mâniei şi a foamei. Când se termină în culmea violenţei, tăcerea ce urmează este teribilă pentru supravieţuitorii dezorientaţi.

Am scris această povestire în amintirea unei fete care, fără voia ei, a fost o eroină la douăzeci de ani”.

 

Această mărturisire  a autorului, redată pe coperta a doua a cărţii din care traducem rândurile de mai jos, explică unul din sensurile mai puţin vizibile ale romanului, acela referitor la o generaţie – cea a primei jumătăţi a secolului al XX-lea – pradă unei violenţe a trăirilor de o intensitate viscerală, trăiri care s-au finalizat şi prin evenimente istorice ce au schimbat faţa lumii şi modul nostru de a gândi. Mama romancierului este, în bună parte, acea fată din roman, Ethel, devenită «malgré elle» o eroină în tumultul evenimentelor cărora Bolero-ul le este un fel de sublimare şi de mise en abyme.

Cât despre titlu, am fi putut traduce cu, de exemplu, cuvinte mai expresive precum litania sau melopeea foamei, sau cu inexpresivele cântecul foamei, numai că, în aceste cazuri s-ar fi pierdut, credem, tonul trist şi uşor monden, oarecum decadent şi şăgalnic, dar şi cultivat totodată, ce pare a colora  tragismul pe care îl conţine această sintagmă în original, una dintre metaforele, de fapt, cele mai sugestive despre lumea occidentală, aflată în ghearele crizei morale şi existenţiale care a zguduit-o în prima jumătate a secolului trecut.

 

[…] Nu se murea de bombele englezilor sau ale americanilor. Se murea încet de foame, de sufocare, de lipsă de libertate, de lipsă de visuri. Marea rămăsese o linie dreaptă, pierdută în depărtare, printre palmieri, pe deasupra acoperişurilor roşii. Ethel stătea ore întregi să o contemple de la fereastra camerei părinţilor săi, ca şi cum ar fi aşteptat ceva. Braţul înclinat al unei macarale ieşea dintre acoperişurile hangarelor, ţeapăn şi inutil. Vapoarele scufundate blocau intrarea în port, nimic nu mai putea să intre sau să iasă. Farul nu se mai aprindea seara. Pe tejghelele din piaţă, nu mai era aproape nimic. Aceleaşi umbre continuau să rătăcească pe aleile dintre mese, însă acum se vindeau coji şi rădăcini mucegăite. Prin grădini, motanii vagabonzi se devorau între ei. Porumbeii dispăruseră, iar capcanele pe care le instala Justine pe la streşini mai erau bune doar să atragă şobolanii.

 

Ethel a reîntâlnit-o pe Maude în subsolul unui imobil de pe bulevardul ce înainta de-a lungul cornişei. Erau cinci ani de când nu o mai văzuse, i se părea o veşnicie, de parcă s-ar fi întors pe vremea adolescenţei sale. Justine îi spusese unde trăia Maude. Imobilul era al unui rus bătrân şi irascibil cu numele de Filatiev, care ocupa primul etaj, iar parterul şi subsolul le închiria unor bătrâni scăpătaţi, eleganţi şi veştejiţi ca şi el. Închiria camera şi omul, iar bucătăria şi baia erau comune. Era spaţios, lipsit de confort, friguros iarna, sufocant vara, dar Maude a primit-o pe Ethel cu aerul ei şăgalnic, puţin forţat ce-i ţinea loc de afecţiune. În definitiv, poate că nutrea ceva afecţiune pentru fiica bărbatului de care odinioară fusese îndrăgostită, pe vremea când era şi ea cineva. Ba chiar a îmbrăţişat-o, fără ezitare, îndată ce a deschis uşa ca şi cum nu se văzuseră de ieri. Un lucru care lui Ethel îi displăcuse dintotdeauna, din instinct, pur şi simplu pentru a evita contactul cu pielea aceea veştejită, masată la nesfârşit, pentru a nu simţi mirosul de pudră uscată de orez ce acoperea crăpăturile ridurilor din jurul ochilor şi al gurii, nici atingerea puţin lipicioasă a rujului pe care Maude – povestea era de pe vremea dinainte de război când se spunea că era veşnic la ananghie cu banii – îl amesteca cu lanolină ca să-l înmulţească. Încăperea era scundă, cenuşie, mirosea a urină de mâţe şi a mizerie. Ba erau chiar şi mâţe. Alergau peste tot, umbre furişate, alunecând pe sub mobilier, sărind pe comodă, ţâşnind printre picioarele bătrânului pian dezacordat. „Mimine, Rama, Folette! Veniţi să vedeţi cine-i aici, hai, nu vă mai ascundeţi că e Ethel, doar nu vă face nimic! ” Apoi se scuza: „Le-ar fi mai bine afară, în grădină, e cald, dar ce să-i faci? Sunt nişte sălbatici pe aici care le prind să le vândă la vivisecţie. Mi-au omorât deja două, aşa că sunt obligată să le ţin închise.” Continua în şoaptă: „Îl cunosc pe ticălosul care face asta, dar nu pot nimic cu vremurile prin care trecem, înţelegi.” Rămăsese neschimbată, puţin într-o dungă, însă simpatică şi energică. Supravieţuitoare a unor timpuri apuse, şi totuşi atât de vie încât începeai să te îndoieşti că timpurile acelea apuseseră cu adevărat. Mai că-ţi venea să crezi că undeva, departe de cocioaba asta şi de oraşul ăsta cenuşiu, de cealaltă parte a orizontului, la Mostaganem de pildă, bărbaţii şi femeile continuau, ca mai demult, să se distreze în acorduri de cake-walk şi polcă, petrecând la nesfârşit, ridicând cortina roşie la premiera Bolero-ului! Ea nu era vinovată cu nimic, se gândea Ethel. Avea un fel de inocenţă, o poftă de viaţă care o absolveau de excentricităţile şi greşelile trecutului.

 

Cu timpul, Ethel se obişnuise să vină la vila Sivodia. La început, o făcea puţin de milă, puţin de curiozitate. În plus, numele casei era atât de frumos: Azi. Asta îi aducea aminte de Xenia, de felul cum ştia ea să se bucure de fiecare clipă, să iubească viaţa fără iluzii, fără falsă amărăciune. Numele casei se potrivea cu Maude – nu i s-ar fi potrivit mai bine nici dacă l-ar fi ales singură.

Au apărut apoi, încetul cu încetul şi alte motive, fără ca ea să-şi dea seama. Rămânea şi vechea întrebare pe care nu îndrăznise niciodată să i-o pună, poate pentru că nu ştia să o formuleze – poate fiindcă nici nu era sigură că Maude ştia să-i răspundă. Relaţia aceea lungă ce-o legase pe această femeie de tatăl său , înainte ca ea să se fi născut, înainte chiar ca Alexandru să o fi întâlnit pe Justine. Alte vremuri, altă viaţă, cum s-ar zice.

[…]

Venea dimineaţa, pe la zece, unsprezece. Maude o aştepta în spatele uşii deschizând chiar înainte ca ea să fi bătut. Adesea, Ethel lăsase să treacă vreo câteva zile fără să dea pe la Sidovia, dar Maude o întâmpina fără să-i facă vreun reproş.

Când intrase pentru prima dată, Ethel înţelesese dimensiunea dezastrului din viaţa acestei femei. Pe masă, lângă chiuvetă, văzuse resturile de mâncare pe care Maude le împărţea cu pisicile sale. Măruntaie de vită, coji de legume, coji de pâine înmuiate într-o strachină cu lapte. Maude murea de foame, însă nu ar fi vrut în ruptul capului să lase să se vadă. Aşa că se străduia să ascundă realitatea. Improviza din te miri ce o gustare. Nişte biscuiţi vechi pe care-i păstra uitaţi, câteva moşmoane şterpelite de prin grădina rusului, sau străvechea reţetă mauriciană numită pain perdu, adică pâine muiată în gălbenuş de ou şi prăjită în tigaie, totul însoţit de ceaiul "imaginar", cum îl numea ea. În ceainicul ciobit, un vas japonez vechi de pe vremea lui Pierre Loti, cum îi plăcea să spună, inventa nişte decocturi din flori de portocal, de salcâm, din petale de trandafir sau de crizantemă, coji de măr şi conuri de eucalipt, cimbru,  frunze de pătrunjelul-câinelui, din mentă, pe care-o creştea în cutii de conserve puse pe pervazul ferestrei de la pivniţă. De cele mai multe ori era ceva acru, imposibil de băut. Ethel îşi înmuia buzele şi apoi o ruga: "Maude, scuză-mă, nu am putea mai bine să bem  un ceai cu adevărat imaginar?”

Îi aducea mici cadouri, nimicuri de care familia Brun se putea lipsi, dar care pentru Maude constituiau însăşi esenţa supravieţuirii : orez, zahăr, nişte şoric de porc atât de întărit că ai fi putut face tălpi din el, cicoare, raţii de untură pe care mâţele o lingeau cu lăcomie ca pe smântână. În plină iarnă, era aşa de frig în subsol,  încât le ieşeau aburi din gură când vorbeau. Nu mai rămăsese nimic de băgat în godinul negru; nici măcar ziarele vechi, pe care Ethel le lua din vraful unde Justine le depozitase în pivniţă, nu mai reuşeau să ia foc din cauza umidităţii. Maude trăia înfăşurată în şalurile şi cuverturile ei, arătând ca o vrăjitoare. Dormea cu mâţele căţărate pe piept.

După primele revederi, nu îşi mai vorbeau mult. Ethel, cel puţin, nu se îndemna la vorbă, nu punea niciodată întrebări. Maude pălăvrăgea fără cap şi coadă, la modul sinuos şi imprevizibil ca propria-i viaţă. Nu se plângea niciodată de nimic. Războiul, ocupaţia de către armata italiană, totul îi era indiferent. De fapt, aceste evenimente abia dacă îi îngustaseră cât de cât orizontul existenţei, doar colectarea de resturi se mai complicase puţin. Înainte nu mânca niciodată pe săturate, acum făcea foamea, asta era diferenţa. Zahărul şi orezul pe care i le aducea Ethel o făceau să-i sticlească ochii, însă nu se repezea. Când Ethel revenea să aducă alte provizii, Maude îi arăta cu o satisfacţie puerilă: " Uite, mi-a mai rămas de data trecută." Sau : "Bietei mele vecine, săracă şi bătrână, o să-i prindă foarte bine." Ca şi cum ea nu ar fi fost nici bătrână, nici săracă şi nici nu i-ar fi prins bine. Acest gen de orgoliu învăţase Ethel să-l aprecieze la Maude. Se gândea la toţi acei ani când femeia aceasta trăise în vârtejul muzicii, cântând pe scenă, în concerte, şi chiar la bordul unui mare pachebot de croazieră ce călătorea din insulă în insulă, pe Mediterana. Ocupase capul de afiş la opera din Mostaganem unde cânta operete la modă pentru colonişti. Cunoscuse cealaltă faţă a cortinei, cea care freamătă înaintea celor trei lovituri de gong. Ce mai rămăsese din acele vremuri? [...]

Acum nu se mai îndoia: întrebarea care o chinuia, întrebare pe care nu i-o pusese niciodată, se referea la iubirea pe care tatăl său o nutrise pentru cântăreaţa care fusese pe vremea când el studia dreptul în strada d’Assas, vreme la fel de veche ca şi tagma avocăţească. Fuseseră amanţi cu adevărat? Plânsese Maude când Alexandre se însurase cu fata aceea din burghezia réunionnaise-ă, mai tânără decât ea? Atunci se hotărâse să fugă în Algeria cu primul bancher venit, ca o demi-mondenă?

 

 

 

Social Bookmarking
Nu au fost postate comentarii pentru acest articol.