Kultural • România ciclică

Din cauza timpului şi a timpurilor, am obiceiul să pun la păstrare câte-o carte pe care o tot amân, zicând că o să vină şi vremea ei. Şi se tot adună de ceva vreme încoace tomurile, obligându-mă să fiu din ce în ce mai selectiv dar şi din ce în ce mai precipitat că timpul se comprimă şi cărţile bune se înmulţesc. Săptămânal schimb ordinea în lista de aşteptare, redând importanţă unora sau altora dintre tomuri. Însă volumul lui Radu Mihai Crişan – „Eminescu interzis” nu mai poate suferi nici-o amânare. Pentru că găsesc în el cuvinte mai potrivite ca niciodată pentru timpurile noastre. Nu mă mai mir şi nu mă mai îndoiesc de forţa geniului creator, mă frapează însă istoria ciclică a României şi perpetuarea cutumelor naţionale.

E posibil ca racilele văzute de Eminescu la data de 8 august 1880 în ziarul Timpul să revină acum ca o blestemată moştenire ce dă măsura defectelor unui neam conservate timp de 130 de ani? Comparaţi:

„Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii”… „Oameni care au comis crime grave rămân somităţi, se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie” … „Trădătorii devin oameni mari şi respectaţi, bârfitorii de cafenele – literatori, ignoranţii şi proştii – administratori ai statului român.”

Cum de mai e Eminescu actual? Cu siguranţă, el nu şi-a pus atunci problema unei analize a veacului politic ce va să vie. A constatat doar realităţile democraţiei româneşti a sfârşitului de secolul XIX fără să-şi închipuie vreun minut că România începutului de mileniu III va fi la fel de cangrenată. Dar, să revenim la Eminescu şi la articolul publicat în Timpul din 27 ianuarie 1882. „Favoarea şi interesul electoral singure prezidează la alegerea amploaiaţilor statului, cu toate că cine nu ştie că, integritatea, capacitatea, experienţa, şi probitatea factorilor însărcinaţi de-a aplica legile şi regulamentele sunt condiţiuni esenţiale ale mersului regulat al unei bune administraţii, a garanţiei drepturilor şi apărării intereselor fiecăruia dintre cetăţeni, şi, prin urmare, a bunului trai şi liniştei publice? Dar, sub regimul actual, interesul personal, convenienţele de coterie, primează faţă de interesul general şi binele public. Necesitatea de-a conserva o majoritate compactă şi devotată în Adunări trece peste orice alte consideraţii. Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoreşti. Justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune şi nu mai există nici o garanţie pentru cele mai preţioase interese ale societăţii”. Cum vi se pare? S-au schimbat mult condiţiile politice ale României de azi faţă de 1880? Iată şi exemplificarea, redată tot de Mihai Eminescu:

“Un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care este denunţată. Acest om este menţinut în funcţie; dirijază el însuşi cercetările făcute contra sa; partidul său ţine morţiş a-l reabilita, alegându-l în Senat. Aici el însuşi denunţă că există această scabroasă afacere, dar maturul corp trece la ordinea zilei, lăsând să recază colţul vălului ce se ridicase”. Aceaste articole nu au nimic genial în ele. Sunt doar produse gazetăreşti oglindind critic putregaiul unei societăţi politice, care, iată, repet îşi regăseşte copia fidelă după aproape 130 de ani.

Eminescu a fost profetic…

Istoria ne inspiră în bune şi-n rele sau, pur şi simplu, revine ciclic. Fără să-şi dorească, Eminescu a fost profetic… Gândirea sa politică, publicată între anii 1870-1880, reprezintă idei şi critici de o actualitate profundă şi cutremurătoare. Dacă, printr-un transfer în timp am fi putut să-l teleportăm pe Eminescu în zilele noastre, ar fi făcut rating de rating la orice talk show de televiziune. Orice asemănări cu personaje şi întâmplări din lumea reală de azi nu sunt întâmplătoare... Doar ciclice... Iată fragmente din articolul apărut între 1879-1882 în ziarul Timpul: „Nu există în adevăr decât două forme ale tiraniei şi ale decadenţei unui stat omenesc: despotismul şi demagogia. Şi despotismul egalizează pe oameni, supuindu-i unuia singur, lăsând să se degenereze cele mai nobile facultăţi ale lor, patimile bune şi inteligenţa; precum şi demagogia are acelaşi fatal efect, prin indiferentismul care-l inspiră naturilor deschise şi mari, văzând în faţă-le biruinţa constantă a mediocrităţii şi a şiretlicului”. Două teme interesante, bine legate între ele, dedublându-se una-ntr-alta, dar şi deducându-se una din alta. Am trăit despotismul comunist, demagogic, inventator şi susţinător al mediocrităţii şi păcălelii şi trăim acum demagogia unei clase politice care una vorbeşte şi alta îmbracă, una declamă şi alta mănâncă.

Este, în continuare, demagogia românească acum, aceeaşi de la sfârşitul secolului al XIX-lea? Comparaţi!

„Răul esenţial care ameninţă vitalitatea poporului nostru este demagogia”, căci „demagogii neştiind nimic, neavând nimic, vor să se ridice deasupra tuturor şi să trăiască din obolul nemeritat al săracului. Ei se întemeiază pe nevoile – din nefericire veşnice – şi pe lesnea crezare a mulţimii; şi, fiindcă, în genere, sunt înzestraţi în loc de minte cu vicleşug numai, stăpânirea lor înseamnă domnia brutalităţii, a viciilor şi a uşurinţei”„Meşteşugul absolutismului demagogic constă în regula de a păstra aparenţele, dar de-a călca cuprinsul, de-a păzi litera, dar de-a ocoli spiritul Constituţiei”… „De câte ori vom deschide istoria, vom vedea că statele scad şi mor prin demagogie, sau prin despotism…Îmi amintesc cum, la începutul anilor ’90 se testa ideea despotului luminat, care poate să-şi conducă poporul cu un pumn de fier într-o mănuşă îmblănită. Oricât de blajină ar părea situaţia la prima vedere şi oricât ar fi fost de dispus românul s-o-nghită şi pe asta, pumnul rămâne de fier, iar riscul de a degenera într-un binecunoscut sistem dictatorial este prea mare. Dar acest sistem democratic, al votului mulţimii, este el suficient dincolo de concept? Ne întoarcem la Eminescu şi comparăm cu zilele noastre. „În teorie nimic mai frumos decât sufrajul universal, dar, în practică, nu este decât opresiunea mulţimei, a ignoranţei, a pasiunilor măgulite şi linguşite de demagogi. Când ştie cineva că toată civilizaţia şi cultura omenească e, din păcate, mărginită la cercurile acelea care au îndestul timp şi destulă neatârnare pentru a le învăţa şi pricepe, când ştie că nimicind capul unui învăţat ai nimicit învăţătura lui, care era poate rezultatul unei dezvoltări de sute de ani, când ştie apoi că nulitatea demagogică nu suferă nici un merit adevărat lângă sine şi că, ea şi cu semenii ei, voieşte a fi tot, atuncea vede lesne că radicalismul şi demagogia, sub scutul sufrajului universal şi al principiilor liberale – de care ştiu a se servi cu mare succes, mulţumită credulităţii maselor şi slăbiciunii sau sentimentalismului oamenilor luminaţi – demagogii conduc lumea la distrugerea civilizaţiunii, la haos”. Iată, deci, riscul şi efectele unei politici demagogice care se manifestă doar prin cuvintele goale ce din coadă au să sune…

Chiverniseală e deviza tuturor partidelor…

Dacă încercăm să extragem contextului istoric de atunci şi să le privim cu ochii analistului de azi, valenţele pe care aceste texte le capătă sunt şocante. Pentru că, circumscrise prezentului veac românesc, scrierile politice ale lui Eminescu dovedesc în fapt mişcarea de rotaţie în evoluţia unei societăţi. Dacă ar fi să vizualizez cumva geometric această evoluţie aş trasa o spirală cu vârful în jos şi cu trei coordonate: cele două axe din plan le-aş denumi evoluţia politică şi cea economică, iar, cea de-a treia, evident timpul. Las imaginaţiei dumneavoastră plăcerea de a descoperi toate acestea, aducându-vă însă aceste citate din gândirea lui Mihai Eminescu. Şi aş începe cu acesta, apărut în Timpul din 2 octombrie 1879: Înmulţirea claselor consumatoare şi scăderea claselor productive, iată răul organic, în contra căruia o organizare bună trebuie să găsească remedii.

Cine trebuie să găsească aceste remedii, cine ar trebui să pună la punct bunul mers al societăţii, să înlăture răul organic de care vorbea Eminescu, să curme parazitismul şi să cureţe societatea de lepre şi buboaie? Probabil, în lipsă de altcineva, clasa politică... Ar putea oare textul eminescian apărut în 19 septembrie 1880 să definească o clasă politică românească a anului de graţie 2009? Ia să vedem: „Din momentul în care luptele de partid au degenerat în România în lupta pentru existenţa zilnică, din momentul în care mii de interese private sunt legate de finanţe sau de căderea unui partid, nu mai poate fi vorba de neatârnarea politică a diferitelor grupuri care-şi dispută puterea statului. Din momentul în care interesul material de-a ajunge la putere precumpăneşte, o spunem cu părere de rău: lupta egală (votul universal n.n.), în ţară şi în Parlament, nu mai e decât manipuareal unor ambiţii personale, al unor apetituri, pe cât de nesăţioase, pe atât de vrednice de condamnat”… Cu alte cuvinte, este critica adusă unui sistem demagogic care face din politică o speculă, care urcă economic pe spinarea unui popor ameţit cu iluzia unui vot democratic, dar nu pentru binele general, ci pentru bunăstarea unei clase privilegiate, pentru profitul unei caste. Sigur că textul citat se referă la sfârşitul de secol al XIX-lea, sigur că textele la care facem referire n-au fost scrise profetic de Eminescu, dar nu sunt ele de o suspectă actualitate? Hai să mai auzim! Membrii unei societăţi de exploataţie mănâncă venitul ţării, mănâncă pe datorie pâinea a trei generaţiuni viitoare, căci tot luxul ce-l face azi, mâine va fi mizerie… Deficit lângă deficit, împrumut lângă împrumut, datorie lângă datorie, până ce finanţele României nu vor fi, curând, decât, o gaură mare. Iar „poporul, mânat la alegeri de baioneta civico-electorală, suportă plebea aceasta, fără a pricepe. Încurcat în paragrafi şi articoli, nemaiştiind a distinge alb de negru şi adevăr de minciună, cu mintea uimită de fraze fără cuprins, de un întreg lexicon de termeni care n-au nici o realitate îndărătul lor, e pe punctul de a-şi pierde până şi limba şi bunul simţ, vestit odinioară…Recunoaşteţi cumva în aceste cuvinte situaţii actuale? Ne gândim cumva la deturnări ale atenţiei opiniei publice, la manipulări şi presiuni asupra mediilor de informare? Înseamnă că, poate, ne zboară mintea prea departe.. Deşi, aş îndrăzni să spun că, probabil, scrierile politice ale lui Eminescu de la 1880 par acum sursă de inspiraţie, manual şi filozofie de existenţă pentru clasa politică. De ce? Nu ştiu, gândiţi dumneavoastră! „Toate puterile sufleteşti ale generaţiunii sunt absorbite de lupte de partide şi, la rândul lor, toate partidele nu sunt decât de amploaiaţi. Chiverniseală e deviza tuturor partidelor, a tuturor purtătorilor de stindard cum s-ar zice – căci, la urma urmelor, fiecare e în stare să moară pentru stindard şi pentru…chiverniseală…Conform gândirii eminesciene, un demagog politic poate fi altceva decât unul care exploatează interesul public în scop personal? Unul care face din politică bişniţă, speculă, negoţ! Un precupeţ! A zis-o Eminescu acum 130 de ani!

Ovidiu POPESCU

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta