Kultural • Schiţă-n cărbune

Primele două eseuri publicate de Pecie (unul dedicat Meşterului Manole, celălalt lui Ilie Moromete) par anticiparea unui program. Criticul va fi interesat aproape exclusiv de proză şi mai cu seamă de dimensiunile mitice invelate în romanul românesc. Romancierul în faţa oglinzii e o suită articulată şi unitară de eseuri dedicate exclusiv romanelor contemporane, pe baza unei selecţii severe. Sunt luate în discuţie numai romane şi romancieri de prim-plan (sau care erau cotaţi astfel în anii 80), cărţi care au suscitat ample dezbateri, de la Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda, până la Ficţiune şi infanterie a lui Costache Olăreanu (şi trecând prin Săptămâna nebunilor a lui Eugen Barbu, Don Juan-ul lui Nicolae Breban, Viaţa

şi opera lui Tiron B. a lui D.R. Popescu, Lumea în două zile de G. Bălăiţă, Galeria cu viţă sălbatică şi Însoţitorul lui Constantin Ţoiu, Trei dinţi din faţă de Marin Sorescu, Labirintul lui Francisc Păcurariu şi Martorii lui Mircea Ciobanu). Iniţial (probabil) cronici literare, eseurile

bat spre prezentarea monografică, nu fără o sumară şi eficientă poziţie polemică în raport cu alte interpretări. Dar interesul lui Pecie cristalizează repede în jurul reţelei simbolice a romanelor şi mai ales pe substratul mitic al acestora. Ori de câte ori romanele îngăduie, comentatorul face ample expediţii de decriptare a acestor reţele şi substraturi, punând în valoare nu doar propria erudiţie (decent prezentată, fără paradă), ci şi construcţia în straturi

a operelor respective. Această arheologie de mituri şi simboluri e operaţia favorită a lui Pecie, cea în care se desfăşoară cu juisanţă, dar eseurile nu trec nici peste problemele de valoare ori de construcţie epică şi de definire a personajelor. Scriitura lui Pecie e tranşantă, decisă, şi

nu ezită niciodată să marcheze ineficienţa artistică ori parazitismul unor pasaje: „Paginile respective – zice el despre Don Juan-ul lui Breban – nu sunt rele în sine, însă, înghesuite în roman, nu au alt rol decât acela de a susţine o formulă epică” (p. 83). Astfel de tranşante sunt frecvente şi criticul nu se lasă niciodată intimidat – nici de renumele autorului, nici de autorităţile critice. Un exerciţiu de asemenea observaţii, foarte aplicat, se face, de pildă, pe Cel mai iubit dintre pământeni. Rezervele vin, de regulă, din principii, nu din simple impresii, şi ele apostrofează divagaţiile inutile. Câteodată insă el însuşi manipulează aceste principii în favorul – sau defavorul – operei respective. Bunăoară, în admirator al celor două romane

– altminteri greu de citit – grupate de D.R. Popescu sub sigla Vieţii şi operei lui Tiron B., Pecie traduce în bine, prin sofistică implicită, un defect de-a dreptul structural. „Autorul – afirmă el la p. 111 – sacrifică deliberat unitatea compoziţională pentru a articula temeinic unitatea tematică”. De prisos să mai spunem că „unitatea tematică” nu pretindea un asemenea sacrificiu şi că, exprimată astfel, judecata face eufemisme chiar unde nu e cazul. Dar

chiar şi în plin encomion, Pecie nu-şi pierde uzul raţiunii critice şi punctează deficienţele: „cusut când cu fir de aur, când cu fir de mătase împletit în şase, când – se mai întâmplă – cu aţă albă” (p. 139). Deşi sobru de regulă, Pecie îşi îngăduie şi jocuri de oralitate sau de ironie pe seama autorilor (rezumând astfel, imitativ, activitatea lui Hrisant din Săptămâna nebunilor: „Scoate trei vorbe, bea o cahvea, refuză a mâncare, începe a se bărbierire şi oboseşte”, p. 50). Dar aventura interpretativă preferată este, de obicei, „dezamorsarea” simbolurilor ascunse în ţesătura romanelor: „Textul – zice despre Galeria ... lui Ţoiu – este un câmp minat, reperarea şi dezamorsarea simbolurilor, evaluarea şi corelarea lor fiind operaţii anevoioase” (p. 222). Dar tocmai la asemenea „operaţii anevoioase” îi place lui Pecie să se dedea. E ceea ce-şi permite în voie în următoarea carte (şi ea unitară - prin metodă, nu neapărat prin subiect) – Meşterul Manole. Exersate acum pe opere stabilizate definitiv în canon, cărora nu mai trebuie să le fie făcut alt examen valoric, eseurile se complac în efervescenţa interpretativă, în joaca hermeneutică. Gheorghe Grigurcu le-a pus sub semnul „revizitării” şi „revizuirii”, marcând capacitatea lor de a insolita operele interpretate şi a le surprinde în noi relaţii. Relaţii prioritar – de nu exclusiv – stabilite la nivel simbolic (şi cu deschidere spre mitic, îndeosebi când e vorba de Creangă) şi angajând operele pe alt plan dacit se făcuse pană acum. Lecturile nu mai ţin la principiul adecvării, renunţă la „bun simţ” şi se prind direct în aventuri temerare de corelare şi conotare. Interpretarea e la limita ludică a inteligenţei asociative şi ea se propune

mai degrabă ca joc de probabilitate care acceptă din pornire principiul „suprainterpretării”. Credibilizarea acestor relaţii şocante se face mai degrabă prin vervă, prin umorul comentariului. Pecie e aici mult mai destins, adesea hâtru, liber, sfătos cu ironie, oralist şi complice cu cititorul. Cel mai bine e pusă în  valoare această temeritate gratuită a interpretării în eseurile dedicate lui Ion Creangă, toate conduse după o hermeneutică jucăuşă. Afară de Amintiri..., Creangă e recitit integral, până la piesele didactice, şi reinterpretat cu maximă disponibilitate spre subtilitate. E un Creangă plimbat nonşalant intre Orfeu şi Hegel, Oedip şi Dante, pus în direct cu marii filosofi sau teologi. Un Creangă „speculativ”, ale cărui legături sunt date acum în vileag. Basmele mari sunt citite prin filtru iniţiatic, ca „epopei” prescurtate, având în centru motivul labirintului, pe firul căruia Pecie descifrează o întreagă galerie de simboluri trecute prin manierism. „Lumea pe dos” devine şi la Creangă un principiu de viziune identificat până şi în poveştile mai simple. Toate poveştile, dar şi povestirile, sunt bruscate spre alte sensuri, intr-un ton colocvial, agreabil, de pură desfătare interpretativă, care  nu ezită să treacă lectura în anamorfoză şi să aducă epic în comentariu.

Mai sobre, de mai puţină vervă, sunt eseurile dedicate Meşterului Manole ori lui Sadoveanu şi Rebreanu. Dar şi aici punctul de pornire e unul violent insolitant, cum e cazul, de pildă, în lectura Răscoalei, roman citit simultan ca aventură a cuvântului şi ca – oricât de tragic şi grotesc – spectacol de carnaval. Filtrul simbolic manierist aplicat unui roman tipic realist duce la concluzii spectaculoase şi răstoarnă pacea hermeneutică. Mai potrivit acestui tip de

lectură a simbolurilor e, fireşte, Sadoveanu, a cărui Ţară de dincolo de negură e reaşezată pe cu totul alte temeiuri mitice, dispuse de Pecie pe trei nivele: „mitic, imaginar, utopic” (p. 202). Analiza le justifică pe rând, iar interpretarea le corelează pe toate intr-o viziune care se

întâlneşte cu miturile primordiale. E, de regulă, demersul tipic pentru Pecie: o rătăcire prin

„pădurea de simboluri” a operei şi apoi corelarea tuturor simbolurilor descifrate într-o viziune. Indiferent de subiecte, critica lui Pecie se ţine pe aceeaşi cale: inventarierea simbolurilor, descoperirea substraturilor şi exaltarea semnificaţiilor.

(Text preluat din Revista „Hyperion” nr. 4-5-6, 2010)

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta