Kultural • Scriitura şi (r)umorile fiinţei sau despre biografii corporale

Lecturile „de vacanţă” au regimul lor de existenţă: le prefer vii, nu amanetate şi nici recomandate. Nu cred în rolul „garanţiei” când e vorba de cărţi. Mizez, de cele mai multe ori, pe micile victorii ale instinctului, care pun în alertă toate simţurile. Aşadar, lecturi senzitive! Cu siguranţă, ele nu mă pun în încurcătură, pentru că sunt parcurse defensiv: sunt acceptate, sincere şi răspund vinovăţiei asumate.

Reprezentativ pentru acest gen de literatură este jurnalul, loc polisemic, spaţiu de refugiu şi de protecţiei, de reculegere şi de vindecare, topos în care se scriu solitudinea şi intimitatea, timpul şi contradicţia, vidul şi exilul, originile şi fanteziile eului. În faţa unor asemenea provocări, opţiunea cititorului e fermă şi statornică: gradul de relaxare sau de tensiune se măsoară în stări care se ivesc şi dispar mai repede sau mai încet, după cum pasiunea se concentrează sau se destinde.

Librăriile oraşului de la poalele Tâmpei mi-au oferit o mare surpriză: Gh. Crăciun – Trupul ştie mai mult, Fals jurnal la Pupa Russa (1993-2000), Editura Paralela 45, 2006. Figură remarcantă a generaţiei optzeciste, asociată unor nume precum Mircea Nedelciu, Gh. Iova, Sorin Preda, Gh. Crăciun, a fost unul dintre fondatorii literelor braşovene. L-au recomandat, în faţa studenţilor şi a colegilor, moralitatea şi disciplina intelectuală.

Elogiat de Catherine Augard, în numărul din iunie 2001 al revistei prestigioase „Lire” (pentru că aduce în scrisul său „un suflu constant şi o libertate de stil plină de viaţă”), prozatorul, eseistul şi teoreticianul literar a trecut deja în lumea umbrelor. Mărturisirile lui poartă amprenta unei obsesii permanente: dezinteresat de trup, Gh. Crăciun a fost preocupat şi fascinat numai de expresia lui: „De fapt, nu trupul mă interesează, ci expresia lui, felul lui de a fi viu, carnea care produce ceva, o senzaţie. (...) Dar lumea e chiar senzaţia. Eu nu pot trece dincolo de ceea ce simt. Lumea mi-e interzisă.”

Marea temă a jurnalului (denumit de el însuşi „fals”) este corporalitatea resimţită ca limbaj. Trupul, care ştie mai mult e un fel de enclavă organică a romanului aflat în lucru (Pupa Russa). Obsesia corporalităţii duce la motivarea viscerală a scrisului, precum şi la destinderea legăturii dintre trup şi literă.

Structurat în trei secvenţe (Caietul negru - cel mai întins; Caietul verde şi Caietul maro), falsul jurnal propune un mod de re-ontologizare a lumii şi a cărţii prin corporalitate.

Conştiinţa sceptic lucidă a autorului „joacă” la două capete. Registrul scriiturii e febril şi inegal, ca însuşi omul care a compus-o. Departe de a fi o carte a vindecării (Gh. Crăciun nu crede în funcţia terapeutică a scrisului), Trupul ştie mai mult surprinde printr-o mişcare, care merge dinspre în afară spre înlăuntru. Autorul se arată mereu nemulţumit nu numai de ratarea contactului cu viaţa, ci şi de propria relaţie cu sine însuşi.

Fragmentare, dispersate, notaţiile prezente în cele trei caiete nu sunt zilnice, pe parcursul celor şapte ani. Fragmentarismul, ca expresie a neomogenităţii, este o amprentă vizibilă a postmodernismului, pe care Gh. Crăciun l-a teoretizat în studiile sale. Paginile de jurnal cuprind constelaţii de cuvinte, personaje, texte şi întâmplări, cele mai multe fără nicio legătură între ele. Autorul nu este interesat de „coerenţa ontologică”, de spectacolul public al realului. Memorialistul propune, în Caietul negru, mai ales, o poetică aproape sensualistă, inventare de senzaţii şi percepţii, care îl apropie organic de realitate.

Gh. Crăciun nu scrie pentru a se supune „matematicii narativităţii”, nu se declară „un tehnician”. Pentru el, textul devine geometrie când e construit din carne şi oase. Operaţia chirurgicală este lucid asumată: „Îmi iau trupul, îl despic în bucăţi şi apoi îl reasamblez în ordinea pe care mi-o dictează construcţia al cărei prizonier sunt”.

Dacă realul este înşelător şi îţi scapă mereu, trupul e „singurul instrument de măsură creditabil”.

Dispreţuind automatismele, rutina, care, de cele mai multe ori, asigură realităţii un statut confortabil, autorul falsului jurnal crede că stereotipia e „anticreatoare”. De aceea, pentru a scrie, spune el, e nevoie de un „anumit vid al minţii şi de o suspendare a obligaţiilor”. Inconsistenţa realului pune în pericol esenţa însăşi a fiinţei şi a lumii în care trăieşte: „Pot să scriu despre orice, însă cu totul depersonalizat, ca şi cum n-aş fi eu”.

Gh. Crăciun are vocaţia autoscopiei, a sondării universului interior, a detaşării propriului Eu de corpul fizic, pentru a privi sinele adaptat / inadaptat la lume. Dependenţa scriiturii de trup este de sorginte cioraniană: „depindem de trup; e ca un destin, o fatalitate meschină şi lamentabilă căreia îi suntem supuşi”. Trupul nu este un indice material al spiritului, el este „o altă realitate”. Când „poftele” trupului sunt sălbatice şi nelimitate, realul este sufocat până la mortificare. Aşa apare „plăcerea de a nega realul scriind”. Infern sau Purgatoriu, scrisul e ceva de după viaţă, e „încercarea altei decorporalizate”.

Cunoaşterea trupului din interior e marea şi constanta obsesie a falsului jurnal la Pupa Russa. Dorinţa lui Gh. Crăciun este „de a afla cum e scrisul, ce-l umple, ce-l declanşează, ce-l motivează”. Este limpede că relaţia corporalitate-scriitură se explică prin respectul autorului pentru somatic şi fenomenal: „Nimic din ceea ce mă înconjoară nu are importanţă dacă nu vine în atingere cu pielea mea”. Senzitivul e, aşadar, miza pariului scriitorului cu opera pe cale de a se face. Strigătul tulburător: „Trăim anesteziaţi” e semnul unei conştiinţe lucide care nu acceptă inhibiţia, plictiseala, dezgustul, isteria nervilor, tristeţea şi cinismul, viaţa obosită şi placidă. În scris e nevoie de pulsul vieţii; în afara ei, a trăitului pe viu, totul e lipsit de substanţă. Gh. Crăciun cere Eului o jertfă: să agonizeze, ştiind că singura soluţie este să se împotrivească unui real dezamăgitor. Pagini întregi din jurnal descriu, prin intermediul Eului sacrificat, starea de alertă a simţurilor, de la greaţă, dezgust, silă, spleen, până la refuz visceral şi mizantropie sălbatică. Descriptivul e preferat narativului care „mutilează”.  Lui Gh. Crăciun îi place densitatea scrisului, carnalitatea lui, pe care trupul le poate oferi, atâta vreme cât are toleranţă la dorinţă şi e viu.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta