Kultural • Scrisul o formă de frivolitate!

Mă văd nevoit, dragă prietene, să-ţi răspund la scrisoarea ta plină de aroganţă şi dispreţ, nu fără a avea un oarecare sentiment de jenă. Ştiu că nu agreezi genul acesta de politeţe şi nici nu crezi într-o sensibilitatea ce te poate transforma în erou, dar nu am ce face, acesta sunt, un veşnic inadaptat. Îmi spui că, aş fi putut cultiva detaşarea, dispreţul şi tăcerea şi că nu mică ţi-a fost surpriza aflând că lucrez deja la o carte. Îmi spui că, atunci ai avut sentimentul apariţiei încă unei dihanii răpusă de talent. Poate, dar nu poţi fugi permanent de tine însuţi. Trebuie să te reverşi în ceva. Să dai formă unei vieţi ce vrea cu tot dinadinsul să se nască. Ei bine, asta am făcut. Nici detaşarea, nici dispreţul şi nici tăcerea nu m-ar fi făcut cu nimic mai înţelept. E adevărat, se scrie mult în ziua de azi, se scrie mult şi prost. Dar, de ce m-aş teme? De faptul că posteritatea mă va uita? Că nu voi găsi suficienţi aplaudaci printre contemporanii mei? Aiurea, nici că-mi pasă. Sunt însă de acord că, pătrunzând în infernul literaturii aş putea cunoaşte minciuna şi veninul, dar nu înţeleg de ce trebuie să trăiesc numai experienţe formale! De ce trebuie să fiu înghiţit de cuvânt?! Poate că te grăbeşti, dragă prietene. Ştiu că, oameni de litere nu-mi vor fi de nici un folos, dar în zilele noastre ca să izbuteşti trebuie să faci plecăciuni, să te umileşti chiar, să dai din coate. Am ales această lume superficială, cum îi spui tu, lipsită de substanţă, nu mai am ce face. Cât despre faptul că sunt un gură spartă, nu mă pot plânge, şi tu eşti la fel. Nu trăncăneşti tu despre nefericirile noastre, nu eşti tu acela care le scoate în public înainte ca ele să prindă viaţă în paginile cărţilor pe care le scriu? Cum crezi că mă prostituez? Mă oripilează neobrăzarea ta prin care încerci să mă determini să renunţ. Nu pot crede, dragă prietene, în insul sterp, chiar dacă el are şansa de a dispărea în neant odată cu secretele sale. Puse pe tejghea, sentimentele nu mai sunt ale tale. Nici tu nu-ţi mai aparţii întrutotul.  Te laşi devorat de ceilalţi. Aşa simţi că nu te consumi inutil. Că nu arzi în zadar. La ce mi-ar folosi tăcerile îndelungi, secretele închise în mine? La nimic. Prefer neliniştile de care îmi vorbeşti, umilinţele şi spaimele ce ţâşnesc din mine cu forţa unui vulcan, în schimbul unei linişti mediocre. Aş vrea să mă tocesc scriind. Da, acest orgoliu mă copleşeşte. Ştiu că într-un fel sunt vulgar, sarcastic chiar, dar asta mă face să mă simt puternic. Un flecar nu poate întrece în inteligenţă un om dedicat creaţiei. Îţi faci prea mari iluzii. Lasă-te în voia simţurilor, devorează fiecare secundă ca şi cum ar fi ultima, nu-i lăsa pe alţii să intre în viaţa ta şi vei triumfa. Ştiu că mă vei contrazice, dar viaţa trăită pe culmi nu se compară cu nimic pe această lume. Combătându-l pe Voltaire şi aducându-i elogii lui Pascal nu faci decât să-mi dai dreptate. Fiecare s-a consumat în felul său. Elanul creator însă a fost în egală măsură de-o parte şi de alta. Restul e sporovăială, aşa cum spui chiar tu. Referitor la scrierea cărţilor, dragă prietene, putem accepta comparaţia cu păcatul originar, dar numai în sensul pierderii nevinovăţiei. Nu poţi însă spune că scriind violezi intimitatea cuiva. Exagerezi şi atunci când vorbeşti despre comiterea unei barbarii. Scrisul este un elixir şi o ispitire. Faptul că tu ai renunţat, nu te îndreptăţeşte să îi condamni pe ceilalţi. Ce-ar fi însemnat umanitatea noastră fără Eliada şi Odiseea, fără Cântarea Cântărilor, fără Epopeea lui Ghilgameş, cântecul lui Roland sau Hamlet ca să dau doar câteva exemple luate la întâmplare. În mod sigur ar fi fost mult mai săracă. Îi poţi, aşadar, condamna pe autorii acestor nemuritoare opere, asemuindu-i cu ultimii găinari de prin porturile lumii? Este o impietate. O mare nedreptate adusă spiritului creator. Nereuşitele tale nu pot ţine loc de adevăr şi valoare. Ele pot fi, cel mult, considerate ca probleme de natură psihică, nimic mai mult. Vorbe şi sunete, nimic altceva! Referitor la mine, n-am de ce să-mi urăsc faptele. Nu scriu cărţi din frivolitate. Scârba ta pentru tot ce este literatură, mă amuză. Crede-mă, greaţa ta nu are nimic a face cu talentul pe care îl tot afuriseşti. Ei bine, scriu pentru că mă plictisesc, poate că faptul acesta îţi va fi pe plac. Transform totul în vorbărie doar pentru a-ţi da ţie satisfacţie. Mă îndoiesc că poţi mai mult decât să-ţi freci mâinile de bucurie. Apoi crede-mă, eşecul meu nu te-ar ajuta cu nimic în campania ta de distrugere a oricărei creaţii. În fond, nu te înţeleg de ce mai citeşti. La ce bun, dacă tot ceea ce se scrie se întoarce împotriva ta?  Faptul că recunoşti că din plictiseală ai ajuns un ratat, este un pas înainte în vederea consolidării poziţiei tale de demolator fleşcăit. Peroraţiile tale mai încântă doar femeile ajunse la menopauză şi impotenţii metafizic, pe ceilalţi îi lasă indiferenţi.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta