Kultural • Sfânta Duminică ca Mater Silvae

Să revenim la Sfânta Duminică, stăpâna pădurii, etapa finală, neghicită şi încheiată neaşteptat de repede, a călătoriei făcute de fata moşneagului după ce trece de aleea încercărilor preliminare. În alte basme ale românilor ( dar şi ale literaturii europene, şi ale literaturii ruse) patroana pădurii încorporează urâţenia, răutatea şi primejdia într-un spaţiu al rătăcirii şi pierzaniei. Muma Pădurii defineşte etic şi estetic lumea silvestră absconsă şi de nepătruns, feminitatea stihială, grotescă şi malignă. Sfânta Duminică a lui Creangă întruchipează altceva, idealul monahal văzut în spirit cvasi-laic, purtat fără tragere de inimă, pentru care personajele sale nu au o vocaţie deosebită. Ea este, totuşi, singurul personaj din poveştile humuleşteanului care şi-a găsit sălaş şi linişte sufletească în inima pădurii. Dacă Dănilă Prepeleac este un pezevenghi care fuge din pădure după ce abandonează şi vinde proiectul Monastirea pe un sac de galbeni, fără mâhniri şi fără mustrări, bătând palma cu necuratul ca un geambaş, aşa cum făcuse şi cu precupeţii întâlniţi în drumul spre târg, Sfânta Duminică rămâne în pădure să-l slujească pe Dumnezeu. Pe Dănilă îl aşteaptă acasă o droaie de copii înfometaţi. Pe Sfânta Duminică o aşteaptă toţi copiii lui Dumnezeu pe care îi îngrijeşte fără discriminare. Dănilă este un familist prolific, săracul tată bogat în copii. Sfânta Duminică şi-a îngropat fecioria în căsuţa umbrită cu lozii pletoase, ca mireasă a lui Hristos. Destinul ei este cuprins între căsuţa unde sunt prezente încă ispitele lumeşti, camuflate sub lozii, şi sfânta biserică unde sunt înfrânte întru cucernicie şi smerenie. Puterea spirituală a serviciului divin ţine sub control nu numai slăbiciunile trupului, dar şi duhurile infernale ale pădurii. În lirica eminesciană, coliba din ochiul de pădure cumula valorile intimităţii erotice eliberate de orice convenţii sociale; în textele lui Creangă, ea funcţionează ca sălaş de reculegere şi popas de întremare spirituală pentru pelerini şi sihaştri. Neavând parte de copii naturali, sfânta devine mamă adoptivă a tuturor copiilor, răi şi buni, fioroşi sau blânzi, veniţi din grădina raiului sau scăpaţi din fundul iadului. Şi pe toţi îi îngrijeşte şi îi ţine în desăvârşită curăţenie trupească şi sufletească. Ea este adevărata Mater Silvae, ocrotitoare a tuturor jivinelor, chiar dacă unele (balaurii) sunt puse în slujba diavolului. Stăpâna pădurii locuieşte într-o căsuţă antropomorfă acoperită cu plete vegetale, spaţiu al feminităţii în recluziune benevolă. Acoperişul figurează capul, gândirea şi simţirea căsuţei, între părul abundent şi vegetaţie existând o legătură simbolică recunoscută. Căsuţa acoperită cu lozie pletoasă este de fapt corpul spiritual al sfintei devenită zâna pădurii. "Lozie , s.f. – specie de salcie sau de răchită din ale cărei ramuri se fac împletituri" – găsim în DEXI . Deşi fac parte din aceeaşi specie, răchita şi salcia au conotaţii simbolice asemănătoare doar până la un punct. Răchita se încarcă aproape exclusiv de un simbolism negativ. Împreună cu plopul formează o pereche sterilă. În Cinci pâni răchita pletoasă sub care prânzesc călătorii înfometaţi şi însetaţi este loc al Ispititorului deghizat. Chiar şi în basmul de faţă, lozia ca răchită acoperitoare sugerează eşecul vieţii sentimentale, sterilitatea biologică a femeii care nu face decât în cer "micşunele". Salcia este un arbore mult mai bogat în semnificaţii, venerat pretutindeni şi dintotdeauna, ţinând exclusiv de simbolismul feminin pozitiv. Ea sugerează respect şi cucernicie, renunţarea înţeleaptă la plăcerile lumeşti a celei plecate pe calea Domnului. În prezenţa ei ca zeitate fitomorfă citim viaţa nepovestită, nescrisă a Sfintei Duminici. Femeile din Grecia antică, în timpul sărbătorii denumită Thesmophoria, se aşezau pe ramuri de salcie ca să fie doritoare de dragoste. Prestigiul sacral al arborelui s-a păstrat până azi graţie mai ales sărbătorilor de primăvară, anotimp al intrării în zodia verdelui. Fetele şi flăcăii se încing cu nuiele de salcie de Ziua Floriilor, într-un vechi ritual al revenirii la viaţă, al fertilităţii şi al sănătăţii. Salcia este venerată şi pentru puterea ei de a prinde rapid rădăcini şi de a se înmulţi dintr-o ramură înfiptă în pământ, în locuri nu tocmai prielnice. Copil fiind, trăiam acest miracol al naturii văzând cum aracii din grădina cu legume sau din vie devin sălcii vii. Din simbolistica bogată a salciei reţinem elemente care se potrivesc spaţiului epic al poveştilor lui Creangă, inspirat din fitomitologia autohtonă. Tot în Datinile , citate de I. Evseev, citim despre înrudirea tainică femeie–salcie: "Făcând parte din constelaţia simbolurilor regenerării, salcia s-a asociat, în mod firesc, cu femeia. În folclorul şi în literatura diferitelor popoare, ramurile aplecate ale salciei plângătoare au fost identificate cu părul feminin, iar mlădierea corpului femeii se redă în mod frecvent prin metafore şi comparaţii ce evocă elasticitatea ramurii de salcă. Poporul român sesizează însă şi o legătură mai profundă dintre femeie şi salcie ( sau răchită ) atunci când spune: «Copilele sunt ca răchitele, unde le pui, acolo se prind» " . Salcia sfinţită în Duminica Floriilor are puteri magice împotriva bolilor, a incendiilor şi a calamităţilor naturale: grindină, trăsnete. Stimulează dragostea şi fecunditatea oamenilor şi a culturilor, aduce mana vitelor, dă putere de muncă şi poftă de viaţă: "Din salcia de Florii se fac cercuri şi se pun pe pomi ca să dea roade mai multe". Credinţa este larg răspândită, îndeosebi la sărbătoarea Sfântului Gheorghe, şi se păstrează nealterată ca ritual, conţinut şi semnificaţie până azi, aşa cum se poate vedea în Gorj. O legendă reprodusă de Ivan Evseev după "Izvoraşul" (nr. 5, 1932, 112) interesează în mod deosebit pentru opoziţia simbolică dintre salcie şi plop, doi arbori definitorii pentru imaginarul poveştilor lui Creangă: "Pe timpul când Sf. Iosif şi Pururea Fecioara Maria călătoreau în Egipt şi Mântuitorul suferea de la căldura de la amiazi, Sf. Iosif văzu în depărtare doi copaci. Dând zor asinului cu care călătorea, ca să ajungă mai repede, ajunse la copaci, însă unul îşi zbârli crăcile în sus de răutate nevoind a primi în umbra sa pe Sfânta Familie; acel pom era plopul. Celălalt, din contră, îşi lăsă crăcile în jos până la pământ ca să adăpostească şi mai bine pe Isus; aceasta era salcia. Isus afurisi pe unul şi binecuvântă pe celălalt. De atunci plopul tremură întruna, ca un răufăcător, ori de câte ori se adie vântul. El mai are şi darul nenorocit de a atrage trăsnetul, pe când salcia, care este iubită de albine, se acoperă de verdeaţă, înaintea tuturor copacilor, ca să poată sluji pentru Sfintele Florii".

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta