Kultural • Şi rege şi ocnaş…

Ar trebui să ne preocupe mai mult lectura empatică. Să amestecăm cu fervoare şi cărţile şi viaţa. Să recunoaştem în pagini nervoase şi vii cum, când şi cu ce scriu scriitorii. Curiozităţile fără frontiere ar face loc uimirilor de tot felul. Ar fi scoase la lumină aspecte de laborator şi de psihologie inedită a creaţiei. Din păcate, e atâta ceaţă şi atâta nedumerire, încât e greu să–ţi potoleşti foamea de senzaţional. O anchetă literară, profesionist realizată (,,pe adevăr gândită”) ar putea să surprindă ,,figurile” spiritului creator.

Dorei Pavel i-a reuşit proiectul. Un chestionar cu 6 întrebări adresate unui eşantion reprezentativ  pentru lumea noastră literară s-a transformat în dialoguri vii, substanţiale. De saţietate, nici vorbă, chiar dacă detaliile despre fiinţa şi opera pe cale de a se face aglomerează pagina şi pun în pericol adevărul biografic. Disciplinat, 37 de autori de ficţiune răspund cu nerv neliniştilor autoarei cărţii Rege şi ocnaş, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj – Napoca, 2007. Vom afla ce instrumente de lucru şi ce metode de redactare folosesc scriitorii, cu ce voinţă îşi pregătesc demersul facerii operei, care sunt stările de transă şi de fervoare creatoare, care sunt tabieturile, tipicurile sau capriciile celui care scriu. Curiozitatea va merge mai departe: autoarea va testa îndoielile şi vanităţile, dubiile şi repudierile de sine ale celor care au încuviinţat să răspundă întrebărilor. ,,Ispita abandonului”, slăbiciunile fiinţei nu sunt nici ele ocolite.

Dora Pavel îşi protejează demersul împotriva avizilor de spectaculoase dezvăluiri, de picanterii biografice. E riguroasă, deşi nu este obligată să răspundă unui asemenea imperativ. Ţinta discursului ,,intimist” este clară: mărturiile interesează cititorul, atâta vreme cât acesta este preocupat să surprindă mişcarea interioară a actului creator. Însuşi titlul cărţii este semnul puterii şi slăbiciunii, al disperării şi bucuriei eului biografic redus la tăcere de eul ficţional. Autoarea cărţii mărturiseşte în prefaţă temeiul apariţiei acestui volum: ,,Rege şi ocnaş” este o carte despre fiinţa atât de complicată şi complexă a artistului, ea însăşi deopotrivă tenace şi fragilă, trufaşă şi umilă, spontană şi contrafăcută, sinceră şi mistificată, candidă şi perversă... (p. 6-7)

Schisma dintre biografic şi ficţional nu o împiedică pe autoare să clasifice subiecţii chestionaţi. În opinia acesteia, unii sunt ,,fragilii parcimonioşi”, care se ascund în spatele răspunsurilor date, cu pudoarea ,,neîntinaţilor”. Alţii sunt doar ,,circumspecţi”, nativ introvertiţi, dar, provocaţi, răspund ,,scoţându-şi ţepii ca un arici” (p.6). ,,Logoreicii” sau ,,mărturisitorii de mare tonaj”, cum îi numeşte autoarea sunt (culmea!) impenetrabili, impuri şi, de aceea, rar disponibili şi permisivi. Îngrijorările de aici vin: nu orice confesiune pătimaşă, exaltată, înseamnă un exerciţii de sinceritate şi de fidelitate faţă de adevăr.

Uneori, ,,gustul ficţiunii” e salvator pentru cei care sunt obişnuiţi să mintă şi să se mintă ,,fabulos”. Rezistenţa la provocări (auto)demascatoare seamănă cu un blindaj încăpăţânat, indus. ,,Apărarea” ia, alteori, forme mult mai confortabile, dar mai puţin transparente. Astfel, unii scriitori  răspund prin vers (poezie). Autoarea cărţii nu le consideră ,,poze”, care impresionează, ci, mai degrabă, atitudini, comportamente, (r)umori ale fiinţei şi ale corporalităţii.

Două dintre cele 6 întrebări ale chestionarului de tip anchetă literară îşi propun să restituie scriitorului umanitatea. Prima solicită deconspirarea mecanismului creaţiei. Cea de-a doua raportează spiritul creator la ambianţă, la obiecte – fetiş, în preajma cărora scriitorul poate / nu poate să scrie. Aşadar, intenţionalitate şi/sau referenţialitate.

Răspunsurile sunt în funcţie de tipologiile comportamental-culturale ale celor intervievaţi: când nostalgice, când post/ moderniste.

În evoluţia spiritului creator, creionul este, de cele mau multe ori, singurul instrument de scris în stare genuină. Doar poemele au privilegiul de a-i surprinde mişcarea coborâtoare la originile fiinţei. Ion Pop dezvăluie relaţia lui ,,intimistă” cu obiectul de scris: ,,eu pot comunica mai bine emoţia prin mina de cărbune, care mă înrudea un pic cu filoanele subterane de pământ”. Este limpede că materialitatea îi dă criticului încrederea într-un real dislocat. Să laşi ,,urme vii pe hârtie” înseamnă să descrii fidel traseul gândirii producătoare.

Când teama de propriul scris devine primejdioasă pentru actul de creaţie, când scrisul este anticaligrafic (cazul lui Aurel Pantea), creionul este abandonat pentru maşina de scris, la care se poate scrie direct.

Marta Petreu nu face parte din categoria exclusiviştilor:,,scriu cu orice. Doar să scrie bine”. Totuşi, nevoia de materialitate este acută. Criticul se declară consubstanţial cu scrierea în creion, pe toată durata traducerii operei lui Cioran: ,,Tot Cioranul l-am scris cu creionul” (p.237). Se încurajează, în acest mod, legătura dintre limbaj şi corporalitate, dintre scriere şi fiinţare. Marta Petreu are prin văz garanţia scriiturii, care prinde trup: ,,îmi place să se vadă acolo materie… urma muncii mele în materia hârtiei” (p.38).

Înainte de 2000, Irina Petraş se baza exclusiv, în scrierea operei, pe intuiţii de tip senzorial – vizual: ,,cu albastru nu sunt în bune relaţii: îl accept doar în varianta extenuat-sentimentală cer – de toamnă – clujeană - târzie”. Pixul negru îi era mereu la îndemână: îl considera dator hârtiei pe care trebuia să o maculeze necondiţionat.

Spre deosebire de pix şi de stilou, maşina de scris are dezavantajul unui zgomot de fond iritabil, păgubos. Reproşul care i se aduce ţine ,,de zgomotul şi furia clapelor”. Pentru ,,trupul care ştie (cel) mai mult”, maşinăria infernală de scris e o rană vie. Clapele sunt reci şi înstrăinează spiritul creator de căldura filei, ,,o căldură corporală” (p.231)

Convertirea la laptop a fost şi rapidă şi definitivă pentru Irina Petraş. Folosindu-l, ea a dispus de întreaga putere a propriului spirit creator: ,,să poţi manipula pagina”, iată suprema victorie a tehnicismului de tip scriptural.

Pentru Ovidiu Pecican a scrie înseamnă a exprima conţinuturi, presimţiri, stări emoţionale, remuşcări, idei, poveşti, justificări, adevăruri, nonvalori sau amintiri. De aceea, intenţia de a scrie nu are nimic de-a face cu instrumentul de scris, apreciază criticul. În opinia lui, nu contează cu ce scrii, important e să înţelegi de ce scrii. Poţi să scrii cu un ac sau cu un pai. Intoleranţa este pentru Ovidiu Pecican un ,,moft”, complicitar la amânarea scrierii operei. Interesant este conflictul născut între cele trei repere scripturale: mînă-creion-hîrtie. În aceste sens, Marta Petreu se declară conştient devastată de pofta de scris şi de dragul de hârtie. Originile comportamentului ei biologic-scriptural sunt ,,gastronomice”: să pofteşti să scrii, ca şi cum ai vedea o tavă cu sarmale sau cu fructe de mare.

În schimb, Alexandru Muşina este tranşant. Îl poţi suspecta oricând de reacţii implozive, necontrolate, când e vorba despre instrumentul de scris: ,,nici nu mă gândesc la maşina de scris sau la computer”. Cu siguranţă, el face parte din categoria ,,circumspecţilor”: e ,,ţepos”, nu tolerează tehnica avansată de scris. Preferă, ca şi Gabriela Melinescu, stiloul. Pentru aceasta tuşul negru, strălucitor de China, e un adevărat răsfăţ. Se foloseşte de el cu o plăcere de a scrie asemănătoare plăcerii de a desena. Prozatoarea e deschisă oricărei modalităţi scripturale: ea poate folosi orice: cretă, cărbune, ,,chiar şi degetele muiate în culori”.

Mircea Ivănescu preferă scrisul la maşina de scris, deşi a folosit şi creionul şi pixul şi stiloul. Totul s-a petrecut într-o mişcare evolutivă, de progresie matematică. Mai târziu, el descoperă calculatorul pe care îl consideră o veritabilă ,,beatitudine”. Şi Dinu Flămînd ajunge la adoraţie, atunci când foloseşte computerul. Nici creionul şi nici pixul nu i-au potolit foamea de scris.

Gh.Crăciun a fost, aşa cum declara el însuşi, un dependent de computer. Nu i-a fost uşor. A trebuit să trăiască ,,toate deprimările scrisului”. Mărturisirile lui vorbesc însă şi de un conflict cu tehnica modernă. Acesta se năştea doar în momentul scrierii în proză.

În acel moment de graţie, discursul se corporalizează şi simte nevoia să iasă de sub orice ameninţare şi de sub orice constrângere.

Toate aceste disponibilităţi, capricii vorbesc despre (r)umorile fiinţei care scrie. Mişcarea dinspre interior spre exterior alimentează, de fiecare dată, dinamica procesului gândirii creatoare.

Creionul, pixul sau stiloul vor manifesta oricând rezistenţă faţă de ordinator (computer) şi faţă de orice tehnică modern – scripturală.

 

 

 

Social Bookmarking
Nu au fost postate comentarii pentru acest articol.