Kultural • Spiritul care se trezeşte

Triumful cocoşilor care cântă de nebuni pe stâlpii porţilor, în prag şi-n toate părţile este imaginea cea mai reconfortantă a lumii de după dictatură. Într-o povestire aparent seacă şi lipsită de noutate cum este Fata babei şi fata moşneagului răsună în final Oda bucuriei.  Poarta, pragul şi celelalte intrări – ieşiri – deschideri în, din, dintre casă şi lume sunt străjuite de cocoşi în cântare. Lumina, cântecul şi vitalitatea au năvălit la casa omului şi au triumfat în împărăţia Domnului, vestite de cocoşi. Sfânta Duminică este trimisul pe pământ cu misia sacră de a restaura domnia principiului masculin şi de a înlătura conjuraţia puterilor malefice feminoide, lăsate să piară pe limba lor. Într-un limbaj cântat universal, cocoşul anunţă apariţia soarelui şi a lui Hristos. Simbolismul lui stă la temelia celor două poveşti şi este departe de a fi epuizat. Iată ce scrie D.S.-ul : "Cocoşul este şi emblema lui Hristos, asemeni vulturului şi mielului / ... / Precum Mesia, el anunţă ziua care urmează nopţii. De aceea şi figurează pe fleşele bisericilor şi turnurile catedralelor. Poziţia aceasta în vârful lăcaşurilor de cult poate evoca supremaţia spiritului în viaţa omenească, originea divină a iluminării izbăvitoare, veghea sufletului doritor să perceapă în tenebrele nopţii pe sfârşite primele licăriri ale spiritului care se trezeşte". Un poet de talent ar închina un poem cucoşului din poveste a cărui dramă, domestică şi universală, parcurge etapele unei pătimiri paralele cu a omului, de la cântare la tăcere, de la castrare la însurătoare, până la biruinţa finală. În spatele lui, pe un alt plan, o dramă umană încheiată cu bine. E greu de stabilit care dintre cele două planuri se află mai aproape de o dramă cosmică. Povestea cucoşului este epifania solară a matrimoniului.

Dumnezeul biblic îi pedepseşte pe prigonitorii israeliţilor prin plăgi, ploi acide cu broaşte şi şerpi căzute peste Egipt. Dumnezeul lui Creangă, excedat de prigoana descendenţilor lui Adam, pedepseşte femeia cu ajutorul şarpelui balaurizat, consfinţind supremaţia principiului masculin prin cântecul cocoşului. Cocoşul, se ştie, este asociat adesea cu şarpele, în cazul lui Hermes, dar şi al lui Asclepios. În mitologia populară românească, şerpii, balaurii, demonii, zmeii se retrag odată cu primul cântat al cocoşilor. La auzul lor, balaurii ieşiţi din cutia arătoasă le răpesc pe cele două amazoance, baba şi fata hursuză, conducându-le în lumea tenebrelor, în pântecul digestiv. Cele două principii, binele şi răul, lumina şi întunericul, s-au separat. Corul găinilor este redus la tăcere sub aspră veghere. Fiicele Evei sunt rechemate la şarpele–balaur pentru noi instrucţiuni, lăsând o vreme găinile fără stăpâne. Dar vor reapărea în alte texte, chiar şi în Amintiri... şi în Povestiri , metamorfozate, întrucât nu şi-au epuizat încă rolul. Păcatul în contra cucoşului mai dădea o şansă babei din Punguţa cu doi bani, câtă vreme ea îi ceruse, prin moşneag, proba stupidă :  să se ouă; dar o trimite direct în lada cu balauri pentru motivul de neiertat că îi luase vocea. O soprană cotcodăcind aria unui tenor este o parodie muzicală, după o tehnică a contrapunctului ironic, bine pusă la punct de Creangă. Cântatul găinii e consumist şi productiv, înainte de ouat sau după călcat. Al cocoşului este pur, erotic, reproductiv. Cântatul renăscut al cucoşilor celebrează nunta fetei lui Moş Neagu cu flăcăul cumsecade, refacerea solară a principiilor Yang-Yin puse în dreaptă cumpănă, hierogamia coborâtă în plan terestru. Să nu se uite apoi că în Moldova şi în Transilvania "Cântecul găinii" are în text un simbolism erotic pronunţat şi evocă matrimoniul în ziceri licenţioase de epitalamion, cu aluzii grase la miri şi nuntaşi, mai ales la mireasă, fina care pregăteşte găina pentru nănaşu ... . Creangă însuşi zugrăveşte din nou iarăşi, vorba lui Eminescu, pânzele posomorâte din romanele cavalereşti, mascând scheme sublime în istorioare aparent anodine, dar pline de miez şi culoare, adaptând dragostea pur curtenească la dragostea curat gospodărească. Idealul de viaţă frumoasă devine grija pentru o viaţă îndestulată. Tinerii însurăţei trebuie să se aşeze pe gospodărie sau pe negustorie, fie că mireasa este împărăteasă (Povestea porcului), fie casnică, eventual de profesie navetistă, cum e Malca îmbojorata, sau fata aşezată, cum e anonima din poveste. Chiar dacă personajele sunt de neam împărătesc şi ar merita măcar o lună de miere, după câte au îndurat, după cele 40 de zile de petrecere convenţională, nu au timp pentru stilizări erotice postnupţiale. Mirii coboară din rama poveştii direct în bătătură, cu aureola lor de sfinţenie şi puritate. Au comoara, au gospodăria înţesată de cirezi de vite şi ograda colcăind de păsări, şi dispar în îndeletniciri de tot domestice. Povestariul, coate goale invitat şi el pe la ospeţe, nu ştie ce să mai facă cu ei şi uită chiar să mai încalece pe o căpşună sau pe o şa.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta