Kultural • Timpul lui Eminescu

„La Târgu Jiu, vineri 15 ianuarie 2010, la Biblioteca Judeţeană Christan Tell, în sala de lectură emblemată omagial, am participat la o sărbătoare Eminescu. Organizatorii au izbutit să creeze o atmosferă adecvată, prin expoziţia de carte Mihai Eminescu, lansări de reviste, expuneri şi recitaluri de poezie şi muzică, prin decernarea premiilor revistei Polemika după concursul Redescoperindu-l pe Eminescu. În ansamblu, activităţile literar-muzicale au menţinut un echilibru perfect între tradiţie şi inovaţie. Tradiţia s-a manifestat după retorica arhicunoscută a recitărilor din bibliografia eminesciană devenită monotonă, a recitalului muzical romanţios imuabil şi a expunerilor critice elogioase”.

Luceafărul poeziei româneşti, poetul naţional, nepereche, sfântul preacurat a trăit doar 39 de ani, între 1850-1889. Numai 17 ani i-a putut consacra operei, de la debutul publicistic din revista Familia, condusă de Iosif Vulcan, 1866, până la prima criză a bolii, 1883, care avea să-i precipite sfârşitul prematur al vieţii. Formulele din incipitul acestui articol sunt superbe şi nefuncţionale, dacă folosim sintagma pe care Eugen Negrici o utiliza în cartea Introducere în poezia contemporană. Luceafărul poeziei româneşti este expresia bazată pe o metaforă omonimică a unui admirator entuziasmat, un contemporan neînsemnat al lui Eminescu, de vreme ce a rămas anonim. Eticheta de poet naţional a fost lansată de Titu Maiorescu, fiind accentuată şi probată de G. Călinescu, preluată şi menţinută de întreaga posteritate eminescologică.

Pentru G. Călinescu, Eminescu a devenit, tot encomiastic, poetul nepereche, deşi ştia că toţi marii scriitori nu pot să fie altfel, adică identici. Sfântul preacurat este formula idolatrizaNtă a lui Tudor Arghezi, găsibilă într-o prefaţă la un volum de poezii eminesciene. Cei din învăţământul preuniversitar nu putem fi de acord cu Nicolae Manolescu, care afirma într-un editorial din România literară că şcoala şi encomiastica au creat şi au impus mitul eminescian. Noi credem că, în primul rând, mitul vine din critica şi istoria literară practicate în învăţământul universitar, ilustrat de personalităţi distinse. În antumitatea şi postumitatea lui Eminescu s-au manifestat mulţi comentatori idolatri şi mai puţini comentatori iconoclaşti. S-ar putea concluziona că iconoclaştii au fost şi au rămas minori, cu puţine excepţii, între care Alexandru Macedonski este cel dintâi.

Trebuie să dezavuăm, în continuare, aniversările şi comemorările festiviste, excesiv massmediatizate prin modalităţi edulcorate. De aceea, suntem de acord cu acelaşi renumit critic şi istoric literar, Nicolae Manolescu, care observa asertoric că Eminescu n-are nevoie de alte statui şi ne îndemna să nu facem din nefericitul nostru poet o icoană depozitată în pod şi coborâtă de două ori pe an, în zilele naşterii şi ale morţii. Autorul monumentalei lucrări Istoria critică a literaturii române-5 secole de literatură consideră judicios că numai redescoperindu-i şi recitindu-i opera ne putem exprima stima şi preţuirea faţă de marele scriitor. Am cuteza să credem că Nicolae Manolescu a adoptat de la debutul lui editorial, modalitatea exemplară a unor lecturi infidele ( autorilor şi operelor lor?)  şi a revizuirilor pertinente, plauzibile lovinesciene.  Istoria critică… confirmă cu asupra de măsură acest adevăr. În cele aproape 33 de pagini pe care Nicolae Manolescu le dedică lui Eminescu este valorificată critic, selectiv, cu revizuirile de rigoare, mare parte din eminescologia naţională, de la Maiorescu încoace, în forme editate şi publicistice, mai rar apare eminescologia universală.

La Târgu Jiu, vineri 15 ianuarie 2010, la Biblioteca Judeţeană Christan Tell, în sala de lectură emblemată omagial, am participat la o sărbătoare Eminescu. Organizatorii au izbutit să creeze o atmosferă adecvată, prin expoziţia de carte Mihai Eminescu, lansări de reviste, expuneri şi recitaluri de poezie şi muzică, prin decernarea premiilor revistei Polemika după concursul Redescoperindu-l pe Eminescu. În ansamblu, activităţile literar-muzicale au menţinut un echilibru perfect între tradiţie şi inovaţie. Tradiţia s-a manifestat după retorica arhicunoscută a recitărilor din bibliografia eminesciană devenită monotonă, a recitalului muzical romanţios imuabil şi a expunerilor critice elogioase. Inovaţia s-a afirmat totuşi prin intervenţia lui Lazăr Popescu, conferenţiar universitar doctor la Universitatea Titu Maiorescu şi prin comunicările interesante şi originale ale elevelor adolescente de la C.N. Tudor Vladimirescu şi C.N. Spiru Haret.

Să nu uităm că în aceeaşi lună cu Eminescu s-au născut alţi doi clasici de la societatea Junimea şi de la revista Convorbiri literare: Ioan Slavici, în 18 ianuarie 1848 şi I.L.Caragiale în 30 ianuarie 1852. Timpul acestor scriitori de valoare incontestabilă, pe plan naţional şi european, curge în permanenţă, stimulându-ne în re-lectura operelor lor.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta