Kultural • TRAIAN DIACONESCU: Mihai Eminescu şi antichitatea greco-romană

Binecunoscut în lumea universitară şi în cea literară, prin multitudinea traducerilor din antichitatea latină şi greacă, dar şi prin transpunerea în latineşte a unor importanţi poeţi români (Eminescu, Macedonski, Bacovia, Blaga, Arghezi…), ca exerciţiu lingvistic şi poetic de mai largă audienţă filologică, prof. univ. dr. Traian Diaconescu ilustrează în cultura română de azi figura unui clasicist de excepţie, continuând o tradiţie din ce în ce mai subţiată din varii pricini.

Mihai Eminescu şi antichitatea greco-latină este a doua ediţie a lucrării din 1982, Eminescu şi clasicismul greco-latin (ediţie îngrijită, prefaţă, note, bibliografie, indice de Traian Diaconescu, Ed. Junimea, Iaşi, 1982, pp. I-XXVI). După cum se vede, noua ediţie revizuită şi mult augmentată renunţă la titlul cam restrictiv (referitor doar la perioada clasicismului grec şi roman), întrucât ”poetul nu se inspiră numai din lumea clasică din vremea lui Pericle sau din vremea lui Augustus, ci şi din epoci preclasice sau postclasice ale culturii antice. Am făcut acest lucru întrucât, prin termenul «clasic» înţelegem atât structuri axiologice, cât şi temporale, valori cu sens de reper şi model pentru spiritualitatea noastră românească sau pentru spiritualitatea europeană.”

După trei decenii de la prima ediţie, exegeza pe tema valorificării antichităţii greco-latine în creaţia eminesciană a sporit, însă, cu puţine excepţii, aceasta se dovedeşte mai mult o producţie repetitivă, deci mai puţin creativă, axată mai ales pe identificarea surselor (şi acestea atât de aproximative) şi mai puţin pe receptare.

Foarte productivă, interpretarea sursologică, în ciuda aparatului erudit cu care lucrează, are desigur limite serioase: nu întotdeauna este probantă prin aproximările emise şi nu relevă miracolul creaţiei eminesciene, în perspectivă diacronică şi comparată, după modelul Călinescu-Vianu.

Studiile selectate de Traian Diaconescu au ca prioritate receptarea operei, metamorfoza izvoarelor, încercând să-l scoată pe poet din orizontul neapărat sursologic în care a fost împins dintr-un zel de erudiţie pro domo, lipsind în cazurile respective capacitatea unei interpretări hermeneutice şi metapoetice.

Precizăm că prezenta lucrare este unicul volum din cultura română privind receptarea spiritualităţii greco-latine în opera lui Eminescu, beneficiind de texte noi faţă de ediţia precedentă şi prevăzută cu o bibliografie selectivă completată până în pragul anului 2010. Studiile acestea, selectate cu mare atenţie şi în baza criteriului interpretativ şi nu sursologic, aduc ”un spor de cunoaştere” faţă de studiile precedente şi deschid calea altor exegeze privind relaţia dintre ”imitaţia” culturală şi ”creaţia” artistică.

În studiul introductiv, Eminescu şi antichitatea greco-latină în exegeza românească, Traian Diaconescu trece în revistă acest sector important ţi ”puţin cunoscut în afara criticii profesioniste”. Pentru o înţelegere mai temeinică a problematicii, cercetătorul porneşte de la concepţia poetului despre aspectul instructiv şi formativ al moştenirii spirituale greco-latine identificată în articolele sale de atitudine culturală, pentru a se opri la identificarea unor aspecte concludente în creaţia eminesciană, de la teme, motive şi idei până la structurarea prozodică a unor poeme, la ritmurile poetice amintitoare de versul asclepiad, ferecatean, gliconic, safic (e destul să amintim aici de Oda în metru antic ori de În van căta-veţi, pentru  a ne da seama de cultul pe care poetul îl avea faţă de opera horaţiană, de obsesia lui pentru versul adonic şi safic, în general de marea iubire faţă de antichităţile culturale greco-latine).

Eminescu credea în ”redeşteptarea culturii” prin apelul la antichitate, prin individualizarea şi despărţirea învăţământului clasic de cel real, pentru ca ”această gimnastică să se resimtă în caracterul şi în spiritul public”: „Precum gimnastica dezvoltă toate puterile muşchiulare şi dă corpului o atitudine de putere şi tinereţe, tot astfel pururi tânăra şi senina antichitate dă o atitudine analogă spiritului şi caracterului omenesc.”

„Iubirea şi înţelegerea artei antice”, pe care Maiorescu o identifica în concepţia poetului încă din 1872 (Direcţia nouă în poezia şi proza română), va deveni o constantă a eminescianismului, în sens referenţial dar şi de ideatică a operei în ansamblu.

Recenta ediţie cuprinde 18 studii, de la cele semnate de Al. Philippide, Const. I. Balmuş, Nicolae Sulica, Cezar Papacostea, Ch. Drouhet, D. Murăraşu, N.I. Herescu, Ştefan Bezdechi, I..Marinescu, Traian Costa, Tudor  Vianu, Al. Piru, G.I. Tohăneanu, Gr. Tănăsescu & A. Nestorescu, Gh. Ceauşescu, Edgar Papu, George Popa şi Leonida Maniu.

Se adaugă la aceştia cele opt exegeze asupra unor poezii eminesciene, cu consideraţii foarte interesante şi aplicate despre tematica, metamorfoza unor idei poetico-filosofice şi configuraţii metrice. Meticulos în expertiza filologică a textelor clasice, Traian Diaconescu reface procesul gândirii eminesciene în ceea ce priveşte adaptarea metricii adonice şi safice, scoţând în evidenţă perfecţionismul de care era obsedat poetul în elaborarea poeziilor sale, cu accent pe accesibilitate şi profunzime.

Traducător de fragmente din Homer şi Horaţiu, Eminescu îi avea favoriţi pe Pindar, Platon, Sofocle, dar şi pe Ovidiu, Vergiliu, Properţiu, şi atâţia alţi autori greci şi latini, pe care se vede nu numai că i-a citit, dar şi că i-a aprofundat şi conspectat, înţelegându-i mai bine prin intermediul filosofiei schopenhaueriene.

Fără a face pe poeta doctus (de factură alexandrină), adică fără a cultiva erudiţia ca scop în sine, Eminescu a apelat la elemente de cultură şi mitologie din diferite spaţii (indiene, orientale, nordice, traco-greco-latine) pentru a se exprima pe sine pe de-a-ntregul într-o poezie de larg orizont ideatic, de înaltă reflecţie asupra vieţii, lumii, universului, dovedindu-se astfel un spirit european, cultura clasică fiind ”numitorul comun al literaturilor naţionale din Europa”…

Recenta ediţie, ilustrând la modul exemplarităţii şi acurateţei ştiinţifice, legătura organică a spiritului eminescian cu antichitatea greco-latină este nu numai probatorie ci şi necesară. Desigur, mai puteau fi incluşi aici şi alţi autori, mai vechi sau mai noi, precum bunăoară redutabilul eminescolog Adrian Voica de la Iaşi, îndeobşte recunoscut drept cel mai de seamă exeget în metrica eminesciană, autor al unor compacte studii (consecvent, probabil, cu menţionarea făcută în ”Nota asupra primei ediţii”, antologatorul nu a luat în discuţie, precum în cazul lui Călinescu sau T.Vianu, contribuţiile ”destinate de editură unor volume separate”). Apariţia acestei cărţi ”despre cel mai mare poet al românilor, în plin «ev postmodern», este un act de maturitate spirituală şi, în acelaşi timp, o superioară pledoarie pentru studiul valorilor perene care stau la temelia culturii europene.”

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta