Kultural • Tudor Vianu – un dicţionar de înţelepciune

de Prof. Drd. Luminiţa DIMA
Vizionari: 511
16 Iulie 2010 Ora: 14:46

O mărturie a culturii vaste şi adânci a ilustrului savant şi profesor Tudor Vianu, a năzuinţei sale permanente şi pilduitoare spre limpezimea şi concizia ideilor servind iniţiativele raţiunii, este Dicţionarul de maxime comentat, o lucrare a sa mai puţin cunoscută şi, poate, mai puţin obişnuită pentru un estetician şi un filosof al culturii de înaltă ţinută academică. ,,Carte de învăţătură, de lectură liniştită şi de meditaţie, dicţionarul întocmit de T. Vianu însumează ,, reflecţii grele de conţinut, în care se precizează o poziţie filozofică sau o atitudine de viaţă, în formele artistice ale conciziunii sau ale exprimării figurate şi sugestive.” (s.n.)( Tudor Vianu, Prefaţă la ediţia I-a, Dicţionar de maxime comentat, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1971, pp. 9-10). Maximele, multe dintre ele culese în timpul lecturilor îndelungi şi răbdătoare ale gânditorului, ,,luminează” aspecte morale, estetice şi filosofice, având rostul de a trezi şi de a îmbogăţi mintea omului. Traduse şi reproduse şi în original, ordonate alfabetic, conform temei, unele dintre ele însoţite de un comentariu explicativ sau dubitativ, reflecţiile selectate dezvăluie gândirea profundă a unui filozof raţionalist şi umanist de o rară generozitate intelectuală.

Ediţia princeps din 1962, precum şi ediţia a II-a, din 1971, au fost „mutilate de cenzura comunistă; abia în 1997, după 35 de ani de la prima publicare, cu prilejul centenarului naşterii lui T. Vianu, Dicţionarul de maxime comentat este tipărit în forma întregită, dorită de autor, epurat de extrasele marxist-leniniste, graţie efortului editorial admirabil al lui I. Oprişan; ediţia critică realizată de acesta este un act salutar de restituire culturală pentru care autorul merită deplină apreciere şi stimă. Din studiul introductiv al ediţiei complete, intitulat O lucrare mutilată de cenzura comunistă, aflăm odiseea acestei cărţi singulare. T. Vianu întocmise la senectute acest dicţionar de maxime, neputând realiza în anii totalitarismului comunist un tratat de etică, aşa cum ar fi dorit. „Lucrare unică în felul ei, care oglindea indirect punctul său personal de vedere asupra lumii şi vieţii”[1] Dicţionarul de maxime comentat, prezentat spre tipărire Editurii Ştiinţifice, la începutul anului 1960, a suferit modificări majore dictate de cenzură, care au dus la denaturarea parţială a sensurilor iniţiale. Intervenţiile ideologice s-au manifestat, potrivit lui I. Oprişan, prin „trei modalităţi complementare: 1) eliminarea brutală a tuturor textelor din autorii neagreaţi […]; 2) introducerea stăruitoare a mereu altor pasaje, în primul rând din clasicii marxism-leninismului […]; 3) în sfârşit, prin amputarea şi remanierea, pe cât posibil în sensul dorit, a comentariilor ce însoţeau cugetările volumului.” [2] Au fost extirpate maximele religioase şi teologice, din Biblie şi din Sfinţii Părinţi, precum şi cele din gânditorii idealişti – Toma d’Aquino, Schopenhauer, Titu Maiorescu. Această „ameliorare” ideologică, prezentată în referatul intern al redacţiei de filosofie din cadrul Editurii Ştiinţifice, datat 8 iunie 1960, n-a satisfăcut însă cenzura draconică; în referatul extern s-a solicitat eliminarea totală a textelor ce „« reprezintă rolul meditaţiei pesimiste, decepţioniste, scepticizate », a « gândirii negativiste » care « s-a opus întotdeauna cursului progresist sănătos al gândirii » […]. ”[3] Deşi T. Vianu s-a opus înlăturării unor maxime, totuşi au fost eliminate multe dintre textele selectate iniţial. I. Oprişan scrie că „autorul a trebuit să sufere, pe tot parcursul celor cca. doi ani de remaniere a cărţii, insistenţa presiunii exercitată de cenzură, prin intermediul redacţiei, în vederea introducerii a cât mai numeroase texte din clasicii marxism-leninismului, spre a contrabalansa « imensitatea materialului premarxist »”.[4] Impresionante sunt pentru noi fermitatea Profesorului în refuzul de a face modificări substanţiale în comentariile maximelor şi acceptarea dureroasă, „ca pe o fatalitate”[5] a eliminării multor maxime selectate de el şi a introducerii altora care nu concordau deloc cu gândirea sa. „Profesorul, notează I. Oprişan, a acceptat mai uşor să elimine unele dintre comentariile neagreate sau să le segmenteze după voia redacţiei, decât să adnoteze maximele conform cerinţelor cenzurii, într-o viziune care i-a rămas străină până la sfârşitul vieţii”.[6] Cartea, „prinsă” spunem noi, între presiunea politicului şi rezistenţa (riscantă!) (a) gânditorului, a fost publicată într-o formă care face recognoscibilă paternitatea şi lasă perceptibil mesajul; în ediţia cenzurată figurează, conform statisticii făcute de I. Oprişan, „doar 11 citate din Marx-Engels, 22 citate din Marx, 17 din Engels şi 32 din Lenin.”[7]

În finalul studiului introductiv la ediţia necenzurată, editorul enumeră problemele deosebit de dificile cu care s-a confruntat în realizarea acestei ediţii recuperatoare: 1. nonconcordanţa fundamentală între manuscris şi forma tipărită a cărţii; 2. dificultatea alegerii textelor din manuscris datorate autocenzurării autorului etc.; 3. manuscrisul eterogen al lucrării, alcătuit din fişe independente, redactate manu propria, clasate alfabetic, din texte transcrise şi adnotate, din multe texte dactilografiate corectate sau adnotate cu cerneală de profesor. Editorul îşi asumă cu probitate responsabilitatea pentru opţiunea editorială şi ne prezintă procedeele folosite pentr a elimina nocivitatea cenzurii; noi nu *** aceste date tehnice, dar ţinem să precizăm că ediţia realizată este o reuşită deplină, împlinind visul editorului temerar de a fi oferit cititorului „o carte care ar fi dorit poate autorul s-o vadă tipărită.”[8] Remarcabile întru totul sunt acribia filologică, seriozitatea consultării manuscriselor şi ediţiilor, modestia şi onestitatea încercării de a reda patrimoniului naţional „această operă rotundă a culturii române.”[9] (s.n.) Bine gândită este structura ediţiei integrale, însumând Studiul introductiv al editorului, Prefaţa şi Nota ediţiei, scrise de T. Vianu, Maximele (1635), Addenda 1, care cuprinde texte introduse sub presiunea cenzurii, Addenda 2. Asupra unei maxime de Goethe, Opere citate, Indice de nume şi Indice de cuvinte.

În Prefaţa la care am făcut câteva referiri, T. Vianu lămureşte conţinutul şi intenţia cărţii – o antologie de maxime selectate din cugetările filosofilor, savanţilor şi poeţilor, „maxime importante prin conţinutul lor”[10] şi nondependente de contextul în care au fost formulate lapidar. Sunt excluse deliberat „zicerile” cu mare forţă de circulaţie, „numite de Homer cuvinte înaripate, epea pteroenta, cuvinte zburătoare din gură în gură”[11] (s.a.), precum şi „proverbele populare”, care „formează aspectul paremiologic al limbilor […], temelia populară a maximelor culte”[12]. Cum dicţionarul este destinat unui public foarte larg, gânditorul nostru optează pentru termenul de maxime, a cărui accepţie foarte generală vizează formularea concisă, memorabilă a gândirii individuale; prin urmare, alături de maxime, figurează în dicţionar sentinţe, aforisme şi apoftegme, termeni între care doar specialiştii fac distincţii suple. T. Vianu prezintă succint atât diferenţierile semantice, precum şi cele istorice, existente între aceste specii ale genului reflectiv. Maximele exprimă principii supreme ale acţiunii, reguli de viaţă, şi datează de la începuturile civilizaţiilor, fiind „expresia învăţăturilor morale transmise de către vechii legiuitori şi înţelepţi popoarelor lor”[13]; apoftegmele în schimb, „sunt legate de o împrejurare istorică, sunt vorbele unui bărbat ilustru într-o împrejurare însemnată, dar prin valoarea generalizării lor acoperă şi întunecă amintirea autorului şi a momentului când au fost pronunţate.”[14] Sentinţele se disting prin concizia şi claritatea formulării, prin memorare uşoară şi circulaţie amplă. În aforisme, accentul cade pe revizuirea unui loc comun, a unei păreri înrădăcinate; acestea pot lua adesea forma paradoxelor. Maximele, sentinţele, aforismele şi apoftegmele sunt numite inspirat de T. Vianu „manifestări ale treziei”[15] (s.n.); frecventarea lor este similară cu „trezirea dintr-un somn al neştiinţei, al rutinei sau al prejudecăţii”[16] (s.n.). În lectura noastră, remediul de natură iluministră propus de T. Vianu contra letargiei generale poate fi extrem de util în moment de criză umanistă.

După clarificarea terminologică şi intenţională, marele învăţat face un scurt istoric al culegerilor de maxime, de la Dicta Catonis, din sec. al II-lea al erei noastre până la florilegiile şi dicţionarele publicate în sec. al XIX-lea, evidenţiind rolul lor istoric şi cultural deosebit: selecţia şi valorizarea moştenirii culturale în momentele de tranziţie de la o epocă istorică la alta. T. Vianu crede că Dicţionarul de maxime oferit de el poate fi întâmpinat cu interes de români „într-un moment hotărâtor al vieţii lor naţionale”.[17] Operă de autor, de largă adresabilitate, dar vizând cu precădere tinerii, acest dicţionar are deopotrivă valoare istorică, filosofică, artistică şi educativă; în vederea realizării lui, T. Vianu a parcurs în mai mulţi ani de cercetare, toate izvoarele filosofice şi literare ale antichităţii şi ale timpurilor moderne, ale Orientului şi ale Occidentului, zăbovind asupra scrierilor clasice, „adică asupra acelora confirmate în valoarea lor de veacuri şi, ca atare, îndreptăţind chemarea mărturiei lor pentru problemele omului şi societăţii actuale.”[18] Neoumanistul T. Vianu este convins că „operele clasice ca parte vie a tradiţiei de cultură, sunt un element constitutiv în formaţia fiecărui individ cultivat.”[19] (s.n.) El însuşi gânditor cu o solidă formaţie clasică, T. Vianu susţine necesitatea valorizării milenarei moşteniri intelectuale şi morale în participarea „la munca de cultură de azi.”[20] (s.n.) Astfel, şi Dicţionarul... este străbătut de acelaşi crez cultural activist pe care Profesorul l-a exprimat, explicit sau implicit, în întreaga sa activitate şi operă prodigioasă de aproape o jumătate de secol. Noi opinăm că această scriere antologică poate fi considerată un dicţionar de înţelepciune, comparabil într-o măsură cu celebrul Dicţionar al înţelepciunii de Theofil Simenschi, şi acesta „mutilat” de odioasa cenzură comunistă, publicat în trei ediţii postume, reeditat însă complet, după manuscrisul marelui profesor de la Iaşi, cu prilejul comemorării a patru decenii de la stingerea sa din viaţă: Dicţionarul înţelepciunii – Cugetări antice şi moderne, Colecţia Biblioteca de filosofie, Editura Saeculum, Bucureşti, 2008, 911 p. Această lucrare monumentală, care nu a putut fi publicată în timpul vieţii autorului din pricina „inadvertenţelor” ideologice, însă al cărei manuscris original a fost păstrat „cu sfinţenie” de către un alt eminent clasicist de la Iaşi, Traian Diaconescu, şi pus la dispoziţia istoricului literar I. Oprişan, este editată cu aceeaşi rigoare metodologică asemenea Dicţionarului de maxime comentat de Tudor Vianu. Îngrijit şi prefaţat de I. Oprişan, Dicţionarul înţelepciunii... simenschiene cuprinde 6548 de texte din capodopere ale culturii, literaturii şi filosofiei universale, fiind, aşa cum precizează I. Oprişan, „o operă unică prin diversitatea, amploarea şi cuprinderea spiritualităţii universale.” În Addenda, editorul a inclus şi 339 de cugetări personale, absolut remarcabile, ale înţeleptului care credea că valoarea unei cugetări, dincolo de adevărul şi de frumuseţea ei, depinde şi de omul care o gândeşte şi o rosteşte pilduitor. În Dicţionarul de maxime comentat de T. Vianu, nu găsim cugetări ,,originale”, fiindcă pe autor nu l-a interesat originalitatea expresă; în schimb, originale şi memorabile sunt comentariile făcute de el. De altfel, unicitatatea acestui dicţionar rezidă în selecţia riguroasă şi comentarea maximelor alese, reprezentative pentru filosofia cărturarului umanist, pentru Weltanschauung-ul său. Multe sentinţe nu au niciun comentariu, fiindcă perfecţiunea şi frumuseţea formulării lapidare a gândirii fac inutilă explicaţia sau demonstraţia. Este oportun să reţinem o însemnare elocventă a filosofului şi scriitorului clujean Vasile Muscă, din cartea sa recentă Spusul şi de nespusul: „Un aforism este ca şi creaţia universală divină: un microcosmos. De aceea, mi se pare, el nu are nevoie a fi justificat, nu poate fi explicat. Pur şi simplu, îţi place sau nu îţi place.”[21]

Comentariile făcute de T. Vianu la unele maxime relevă că formulările concise, dar atât de dense în gândire şi în trăire omenească, pot fi citite în mai multe registre. De exemplu, din cele 19 maxime despre adevăr, alese de T. Vianu, 14 sunt însoţite de reflecţii personale; ilustrăm cu reflecţia pe marginea unei cugetări a lui R. Descartes despre primul precept al cunoaşterii: „Semnul adevărului, scrie înţeleptul T. Vianu, este evidenţa lui, adică faptul de a fi clar şi distinct, de a ţi se prezenta în deplina lumină a cunoaşterii şi de a fi liber de orice confuzie.”[22] (s.n.) Explicaţia oferită este ea însăşi de natură sentenţioasă, putând fi considerată o maximă pe marginea unei maxime celebre. În viziunea lui T. Vianu, claritatea „este o însuşire morală”[23], după cum o defineşte în comentariul la o sentinţă din L. Vauvenargues: „Claritatea este buna-credinţă a filosofilor.” În legătură cu un aforism din J. W. Goethe, ***: „Clipa de faţă este o puternică zeiţă” (s.n.) („Die Gegenwart ist eine mächtige Götin”), marele învăţat formulează un avertisment pilduitor: „Zadarnic te refugiezi în trecut, actualitatea te determină.”[24] (s.n.) Sunt citate şi „comentate” multe aforisme de Goethe, scriitorul şi filosoful german mult îndrăgit de T. Vianu. În formularea goetheană „Care-ţi este datoria? Cerinţa zilei.” („Was aber ist deine Pflicht? Die Forderung des Tages”) (s.n.), T. Vianu găseşte o „metodă de viaţă” pe care el însuşi a urmat-o consecvent: „pentru a atinge ţintele cele mai înalte şi cele mai grele ale vieţii, trebuie să te apropii de ele prin împlinirea scrupuloasă a sarcinii tale cotidiene.”[25]

Descoperim un număr relativ mare al maximelor despre fericire – 22 , semnificative pentru concepţia raţionalistă a moralistului T. Vianu, reflectată în comentariile câtorva cugetări pe această temă: „Clădeşte-ţi fericirea pe dreptate!”; „Fericirea presupune ştiinţă. Necesitatea filosofiei!”[26] (s.n.) Aşadar, spunem noi, nu putem fi cu adevărat fericiţi, dacă nu avem şi ştiinţa, filosofia fericirii. Despre filosofie, T. Vianu scrie într-un „comentariu” că „nu este numai obiect de cunoaştere, dar şi [remediu sufletesc] disciplină morală.”[27] (s.n.) Există, potrivit marelui gânditor, o voluptate a cunoaşterii: „o cunosc toţi acei care se îndeletnicesc cu studiul ştiinţelor şi al filosofiei”.[28] Cunoscutul dicton al lui Terenţiu „Sunt om şi nimic din ce e omenesc nu mi-e străin” („Homo sum; humani nihil a me alienum puto”) (s.n.) este considerat de T. Vianu o „maximă a comprehensiunii omeneşti generale, care poate fi opusă oricărei îngustimi, oricărei miopii, tuturor intoleranţilor”.[29] După ce reproduce o maximă din G. Lessing, una dintre „cele mai expresive ale noii ideologii a progresului în secolul al XVIII-lea”, T Vianu apreciază „cercetarea mai preţioasă decât adevărul pe care îl posezi, ca una care dezvoltă pe om şi umanitate.”[30] (s.n.) Mai cităm doar o maximă „comentată” de T. Vianu, elocventă pentru trăirea şi înţelegerea culturii: „Nu ştii bine ceva decât multă vreme după ce l-ai învăţat.” (On ne sait bien quoi que ce soit que longtemps après l’avoir appris. J. JOUBERT, P. XXIII, 56). „TREBUIE SĂ TRĂIEŞTI ACHIZIŢIILE CULTURII TALE, PENTRU A LE STĂPÂNI CU ADEVĂRAT.”[31](s.n.)

Editorul I. Oprişan a procedat foarte bine inserând în ediţia necenzurată, la Addenda 2, două comentarii ale lui Vianu la maxime de Goethe extrase din ediţia a II-a (1970) a Jurnalului: Asupra unei maxime de Goethe şi Specializare, ambele cu un puternic caracter confesiv, încadrabile în ceea ce gânditorul însuşi numea „literatura subiectivă”. Publicată iniţial în Gazeta literară, nr. 2, ianuarie 1958, apoi în Jurnal, 1961, cap. Gânduri şi reprodusă în Tudor Vianu, Opere, 1 (1971) în cap. Pagini de memorialistică, Situaţii – gânduri, Asupra unei maxime de Goethe cuprinde reflecţiile, interogaţiile şi îndemnurile vibrante ale lui T. Vianu, iscate de o cugetare citită în Maximele lui Goethe: „Iubirea adevărului se arată în tendinţa de a descoperi şi de a preţui binele pe unde se află”[32]. Această vorbă frumoasă şi profundă, „vrednică de acel ce a pronunţat-o”[33], îi prilejuieşte moralistului T. Vianu, probabil unul dintre ultimii mari moralişti români, o caldă, învăluitoare pledoarie pentru cultivarea valorilor clasice: a binelui, a frumosului, a adevărului. Textul, scurt şi dens în idei, impresionează prin lirism şi demnitate. Lectura atentă, stăruitoare şi simpatetică a maximei goetheene, îi dezvăluie lui T. Vianu un îndemn la construcţie de sine, la perfecţionare umanistă, formulat memorabil, enumerativ, decalogic, pe baza alternanţei negaţie – afirmaţie; prin urmare, mesajul desprins are semnificaţia unui decalog etic raţionalist (pe care gânditorul şi-l asumă şi îl recomandă pentru edificarea de sine ): „Nu fi amarnic, răuvoitor, cârcotaş, prost dispus, cusurgiu, meschin, năzuros şi mizantrop, mereu scârbit, pus pe gâlceavă, veşnic nemulţumit, nu căuta neîncetat nod în papură şi pete în soare, nu fi plin de fiere, pizmuitor şi bănuitor, urâcios şi posomorât. Dimpotrivă, caută a fi binevoitor, tolerant, filantrop, generos, mărinimos, caritabil, plin de politeţe, larg în idei, deschis la noutate. Numai astfel vei afla adevărul. Nu te mânia că trebuie să găseşti şi merite realităţii. Fii bucuros când le găseşti şi propune-ţi să le sporeşti pentru tine şi pentru alţii. Alină-ţi melancolia, uşurează-ţi inima grea. Învaţă să surâzi. Priveşti cu interes constructiv către lucruri şi cu prieteni către oameni. Fii un binevoitor al acestei lumi.

Apoi închide cartea lui Goethe, dar deschide-o din nou şi adeseori pentru a afla în ea noi motive de a spera şi de a iubi.”[34]

Semnificative sunt şi însemnările din fragmentul autobiografic Specializare, având ca pretext o maximă din Wilhelm Meister de Goethe: “ Ceea ce are însemnătate este să pricepi ceva bine şi să-l poţi face ca nimeni altul în jurul tău”, cugetare profundă care a însemnat o deviză pentru gânditorul neoumanist T. Vianu, încrezător în viabilitatea ,,idealului clasic al omului”. Comentarea reflecţiei goetheene îi prilejuieşte cărturarului român revenirea la problema actuală a specializării, „prima condiţie a muncii moderne”.[35] T. Vianu mărturiseşte că „priveşte cu nostalgie către tipul de cultură al altor epoci, către umanistul Renaşterii, uomo universale”[36] şi cu oarecare compasiune pe continuatorul modern al acestuia, „bietul diletant.”[37](s.n.) Credinţa şi convingerea sa activistă este că „orice specialist poate să refacă întregul orizont spiritual al omului. Preţuiesc mai mult, printre toate încarnările de cultură ale vremii noastre, pe specialistul cu orizont.[…] Orizonturile de cultură desfăşurate în jurul fiecărui lucrător al culturii ajung să se suprapună într-o depărtare mai mare a zării. Specialităţile moderne pot, trebuie să crească în atmosfera întregii culturi a lumii.” ( idem) (s.n.) Si noi apreciem un astfel de specialist, foarte necesar în epoca postcomunistă, în care proliferează îngrijorător tot soiul de ,, specialişti” fără orizont profesional şi cultural. Iată, prin urmare, că multe ,,idei trăite” ale lui T. Vianu îşi dovedesc actualitatea. Credem că ar fi benefic să ne împărtăşim din înţelepciunea acestui mare cărturar, unul dintre ultimele spirite enciclopedice ale României moderne.

[1] Tudor Vianu, Dicţionar de maxime comentat, Ediţie critică şi studiu introductiv de I. Oprişan, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1997, p. 5

[2] ibidem, pp. 5-6

[3] ibidem, p. 6

[4] ibidem, pp. 6-7

[5] ibidem, p. 8

[6] ibidem, p. 9

[7] idem

[8] ibidem, p. 13

[9] ibidem, p. 5

[10] ibidem, p. 15

[11] idem

[12] ibidem, p. 16

[13] ibidem, p. 14

[14] idem

[15] ibidem, p. 14

[16] idem

[17] ibidem, p. 17

[18] idem

[19] idem

[20] ibidem, p. 18

[21] Vasile Muscă, Spusul şi de nespusul. Meditaţii, însemnări, aforisme, Ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2008, coperta IV)

[22] Tudor Vianu, Dicţionar de maxime comentat, Ediţia critică şi studiu introductiv de I. Oprişan, Editura Saeculum I. O., Bucureşti, 1997, p. 24

[23] ibidem, p. 55

[24] ibidem, p. 56

[25] ibidem, p. 70

[26] ibidem, p. 93

[27] ibidem, p. 96

[28] idem

[29] ibidem, p. 186

[30] ibidem, p. 191

[31] op. cit., p. 255

[32] ibidem, p. 294

[33] ibidem