Kultural • Tudor Vianu şi Mihai Eminescu - Continuare din nr. trecut

În critica literară a epocii, devine un loc curent asocierea numelui lui Eminescu şi al lui Arghezi; T. Vianu se simte dator să clarifice o nouă problemă extrem de dificilă şi delicată: stabilirea ierarhiilor în marea poezie. Face această necesară clarificare în articolul Eminescu şi Arghezi, apărut în Luceafărul, an III, nr. 10, 15 mai 1960 şi postum în vol. Studii de literatură română, 1965. Ca o paranteză, precizăm că masivul volum postum Studii de literatură română a fost drastic cenzurat; nu s-a ştiut atunci; am aflat recent, din ediţia cvasicompletă a volumului, publicată în 2003 sub îngrijirea lui Vlad Alexandrescu; editorul ne informează că Editura Didactică şi Pedagogică a făcut în 1965 numeroase intervenţii cu evident caracter ideologic, cele mai multe dintre ele omisiuni de fraze, paragrafe şi chiar pagini. Vlad Alexandrescu reinclude în volumul recent pasajele „decupate” şi reface formulările modificate. Se cade să spunem că şi cenzurate, textele îşi păstrau totuşi o ţinută intelectuală demnă. T. Vianu, de altminteri, şi-a păstrat demnitatea intelectuală şi morală în anii sumbri ai comunismului.

Închidem paranteza... editorială şi revenim la art. Eminescu şi Arghezi, în care T. Vianu prezintă deosebirile dintre cei doi poeţi din perspectiva momentelor sociale şi istorice diferite în care au trăit şi au creat, precum şi din perspectiva lirismului lor fundamental. T. Vianu afirmă că „rolul istoric al lui Arghezi a fost să depăşească eminescianismul prezent încă în operele atâtora dintre poeţii generaţiei lui.”[1] Opera lui Arghezi marchează depăşirea « pesimismului » eminescian şi reformarea limbii poetice. Prin urmare, sunt complet greşite şi inoperabile ierarhiile în cazul creaţiilor de acelaşi rang (adică de aceeaşi valoare). Eminescu nu este mai mare decât Arghezi, după cum Arghezi nu este mai mare decât predecesorul său. Fiecare are valoarea sa unică, incontestabilă şi incomparabilă. M. Eminescu săvârşeşte, apreciem noi, prima „revoluţie” a limbii poetice, influenţând întreaga evoluţie a poeziei române moderne, confirmând profeţia maioresciană binecunoscută; a doua „revoluţie” poetică este argheziană, iar a treia, şi ultima, deocamdată, este „revoluţia” realizată de Nichita Stănescu, autorul „Necuvintelor”. Ideea celor trei „revoluţii”  în poezia noastră este, în zilele noastre, acreditată în special de criticul şi istoricul literar Nicolae Manolescu. Astfel, Eminescu, Arghezi şi Nichita reprezintă, metaforic vorbind, „piscurile” poeziei româneşti; cel mai luminos, luminat de raza geniului, rămâne Mihai Eminescu.

Revenind la studiile lui T. Vianu despre Eminescu, e bine măcar să le amintim pe cele nesupuse atenţiei noastre: În jurul peisajului eminescian, Imaginea Greciei Antice în « Memento mori », Demon la Eminescu, Madách şi Eminescu. Pentru a închide „cercul”, ne  întoarcem la studiul „Cuvânt despre Eminescu” la care am făcut o trimitere la începutul acestui subcapitol; apreciem că acest studiu sintetizează admirabil ideile şi judecăţile critice şi de valoare ale lui T. Vianu în legătură cu personalitatea şi creaţia genialului scriitor. În ce ne priveşte, este aproape irepresibilă tentaţia de a cita pasaje întregi pentru altitudinea şi frumuseţea rostirii ideilor generale la care Vianu accede citind şi recitind mereu opera eminesciană, cu iubire şi cu înţelegere.

Eminescu – esenţial, aşa cum îl prezintă antologic T. Vianu înseamnă, într-o severă simplificare la care recurgem acum, cultură copleşitoare, „fantazie” înaripată, Univers dezmărginit, cosmogonie, infinit, natură şi iubire, frumuseţe hipnotică a limbii, lirism inefabil. Reforma fără precedent, săvârşită  de M. Eminescu în domeniul limbii este prezentată de T. Vianu astfel: „Nimeni înaintea lui nu dispusese de posibilităţile limbii române cu o libertate suverană, la fel cu aceea atinsă de Eminescu prin utilizarea tuturor funcţiunilor limbii, a întregii ei fiziologii, a tuturor formelor flexiunii şi derivării ei. Limba română devine un instrument absolut docil în mâna lui magistrală, şi poetul o foloseşte pentru a exprima gânduri şi viziuni cum nu se mai luminaseră niciodată într-o minte românească.”[2] (s.n.)  Eminescu priveşte lucrurile „în perspectiva eternităţii, sub specie aeternitatis”, le consideră „foarte de sus şi foarte de departe, dintr-un punct de vedere care ruşinează orice îngustime a minţii, orice egoism limitat.”[3] Altitudinea, vastitatea şi profunzimea sunt, în lectura critică pertinentă şi persuasivă a lui T. Vianu, principalele trăsături ale universului eminescian şi ale sensibilităţii fremătătoare a poetului. Aceste trei coordonate psiho-fizice fundamentale legitimează situarea lui Eminescu în centrul paradigmei culturii române moderne, aşa cum reiese din citatul pe care l-am ales ca motto pentru acest subcapitol. Eminescu este „semnul” vocaţiei creatoare a poporului „român”. El reprezintă,  credem noi, , „cartea noastră de identitate” culturală în universalitate.

„Lecţia” Eminescu propusă de T. Vianu  ne aminteşte mereu  că poetul trebuie citit, recitit şi „gustat”, înţeles, cu luciditate şi cu iubire, nicidecum „canonizat” (hélas!) cum propune astăzi (2010) un obscur membru al Uniunii Scriitorilor Români.

[1] T. Vianu, Opere, 3, Scriitori români, Sinteze, Antologie şi note de Matei Călinescu şi Gelu Ionescu, Postfaţă de Matei Călinescu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1973, p. 482

[2] Tudor Vianu, Opere, 2, ed. cit., p. 644

[3] ibidem, p. 646

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta