Kultural • Tudor Vianu şi Mihai Eminescu (II)

de Luminiţa DIMA
Vizionari: 472
9 Iulie 2010 Ora: 12:42

În ultimul capitol D. Eminescu în timp, T. Vianu reconsideră, completează şi precizează diferenţele dintre creaţiile de debut şi de tinereţe, şi cele de maturitate, deosebiri relevate de categoriile gramaticale şi estetice ale epitetului eminescian, făcând astfel posibilă stabilirea sensului în care a evoluat poetul „ în timp”.[1] Metoda statistică la care apelează T. Vianu, pune în evidenţă „scuturarea podoabelor” (s.n.), sintagmă celebră prin care stilisticianul numeşte procesul de „epurare”, spunem noi, stilistică. El constată că Eminescu renunţă în timp la excesul de epitete din prima perioadă de creaţie; poetul trece de la „epitetul obligator” la „epitetul necesar”[2] (s.n.) Întărirea acestei constatări este formulată de T. Vianu sugestiv şi memorabil, într-o generală cuprindere istorică şi culturală: „Într-o lungă epocă a trecutului ei, poezia a întrebuinţat epitetul ca pe o podoabă. Expunerea poetică a fost pentru lunga tradiţie retorică a clasicismului vorbirea ornată, bogată în epitete. Eminescu ajunge să scuture podoabele. Rezerva maturităţii lui în folosirea epitetului aminteşte vorba lui Goethe: « după cum ştie să se limiteze se cunoaşte meşterul ».”[3]

Studierea completă a variantelor eminesciene este considerată de T. Vianu foarte utilă în înţelegerea tendinţelor estetice ale poetului: „Dialectica creaţiei eminesciene, crede criticul, ar putea apărea cu multă claritate din comparaţia variantelor.”[4] T. Vianu observă reducerea considerabilă în timp a epitetului apreciativ şi constituirea epitetului tipic eminescian după 1870. Una dintre tendinţele evoluţiei în timp a liricii eminesciene, dezvăluită de explorarea laboratorului de creaţie a poetului, este, în formularea lui T. Vianu, „deschiderea către lume, atenţia pentru realitatea fizică şi materială, pentru toate nuanţele lumii percepute prin simţuri.”[5] (s.n.)

T. Vianu revine asupra frecvenţei ridicate a epitetelor caracteristice şi aminteşte rolul important al acesteia în crearea atmosferei particulare a poeziei eminesciene; el semnalează o serie de alte epitete, a căror frecvenţă completează atmosfera şi impresia generală care se desprinde din această poezie [...][6] (s.n.) Cităm dintre exemplele oferite: amar, duios, jalnic, fantastic, fermecat, încet, mândru, sfânt, trist [...] O importanţă deosebită acordă T. Vianu epitetelor adînc, vechi, etern, cu foarte mare frecvenţă, prezente în poezia de maturitate; ele au o anumită similitudine semantică, exprimă un aspect important al concepţiei existenţiale a poetului şi precizează locul acestuia „în dezvoltarea mai nouă a societăţii româneşti”.[7] Epitetele eminesciene, „adânc”, „vechi”, „etern” revelă cristalizarea unei viziuni poetice singulare, unice: „lumea în care ne introduce Eminescu, observă T. Vianu, este o lume de o mare vastitate în spaţiu şi timp, şi în care privirea cugetătorului pătrunde până în punctele cele mai tăinuite ale sufletului omenesc şi până la concepţiile cele mai înalte ale raţiunii”.[8] Aceste trăsături îl singularizează pe Eminescu în epoca postpaşoptistă; poetul asumă şi devansează tradiţia, săvârşind o mutaţie fundamentală în lirica românească.

Este momentul să precizăm că interesul lui T. Vianu pentru poezia eminesciană se manifestă nu doar în plan strict exegetic, prin contribuţiile evident salutare în domeniul criticii estetice şi stilistice, dar şi în plan cultural, prin conferinţele radiofonice şi, în special printr-un proiect de o excepţională însemnătate pentru cultura românească: realizarea unui dicţionar al limbii lui Mihai Eminescu. Iniţiativa alcătuirii unei astfel de lucrări lexocografice în premieră la noi este semnalată de T. Vianu în articolul Dicţionarul eminescian, apărut în Gazeta literară, aprilie 1957, republicat semnificativ în Jurnal, 1961, în care explică mai mult decât convingător necesitatea unui astfel de dicţionar. În primul rând, dicţionarul răspunde uneia dintre necesităţile ştiinţifice ale timpului: cercetarea limbii poetice eminesciene. Utilitatea acestui dicţionar individual rezidă pe de o parte în fixarea unei anumite etape a limbii artistice moderne, pe de altă parte în prezentarea unei „sfere lingvistice complete şi concrete”.[9] Pregătit temeinic de un grup de cercetători de la Institutul de lingvistică din Bucureşti, sub coordonarea lui T. Vianu, dicţionarul eminescian implică în mod necesar şi metoda statistică pentru a fi valorificate frecvenţa cuvintelor, accepţiile / conotaţiile lor, formele şi construcţiile lexicale din perspectiva integralităţii operei. Preponderent stilistic, dicţionarul eminescian „va înfăţişa – consemnează T. Vianu – ce a devenit ea [limba română] în întrebuinţarea pe care i-a dat-o un mare scriitor.”[10] Specificul acestui dicţionar implică din partea autorilor lui un efort cu totul special, caracterizat de T. Vianu în cuvinte impresionante, de înaltă consideraţie intelectuală şi morală: „acea muncă de apreciere a faptelor înregistrate, acea muncă în acelaşi timp exactă şi fină, marcată prin minuţie filologică şi prin sensibilitate artistică, adică prin acel grup de însuşiri ale cercetării menite să acorde operei în pregătire rigoarea şi, aş spune, frumuseţea ei.[11] (s.n.)

Incontestabilă este valoarea instrumentală a unui dicţionar de o asemenea factură: el va facilita aprecierea generală a contribuţiei poetului la dezvoltarea limbii române. Lucrare de dublu interes, teoretic, general şi practic, educativ, dicţionarul eminescian va duce la înţelegerea superioară a unei probleme de mare interes: „cum procedează un mare scriitor pentru a duce limba lui naţională la gradul cel mai înalt al expresivităţii ei.”[12] Din pledoaria pentru realizarea acestui dicţionar transpare optimismul ştiinţific şi pedagogic al savantului T. Vianu. Acesta revine peste patru ani, în 1961, cu noi precizări în articolul Dicţionarul limbii poetice a lui Mihai Eminescu publicat în Limba română. Limba poetică înfăţişată în dicţionar este limba poeziei şi a prozei antume „sporite prin acele postume care s-au bucurat de o întinsă circulaţie încă în primele ediţii ale operelor poetului şi au putut exercita înrîurirea lor asupra dezvoltării ulterioare a limbii literare române”.[13] Prin urmare, sunt excluse din dicţionar formele lexicale din majoritatea postumelor, din variantele şi însemnările manuscrise şi din publicistică. Opţiunea pentru această limitare metodologică este argumentată de T. Vianu cu intenţia de a reda esenţialul limbii lui Eminescu.

Sunt reluate în articol exemplificările universale ale speţei, dicţionarele consacrate limbii marilor scriitori – ca, de exemplu, Dicţionarul limbii lui Puşkin, sau cele aflate atunci în curs de pregătire – Goethe, Petöfi şi Mickiewicz -, pentru a sublinia rolul extraordinar pe care lingvistica „îl recunoaşte marilor scriitori în dezvoltarea limbii naţionale.”[14] Cultura română trebuie să se racordeze la cea europeană, să-i urmeze exemplul în promovarea valorilor naţionale. Limba naţională primeşte, prin marii poeţi ai unei culturi, o nouă forţă expresivă, un nou timbru, accentuează legitim T. Vianu.

Un exemplu personal de utilizare a dicţionarului în cercetare, pe baza fişelor întocmite, oferă T. Vianu în două articole: Expresia negaţiei în poezia lui Eminescu, apărut în Limba română, an VII (1958), nr. 6 şi Expresia juvenilului la Eminescu, publicat în aceeaşi revistă, an XIII (1964), nr. 1. În primul, T. Vianu face comentarii lingvistice şi critice ale expresiei negaţiei, pornind de la constatarea multitudinii şi varietăţii formelor de exprimare a acestei categorii lirice eminesciene. Cercetătorul prezintă şi ilustrează mijloacele lexico-gramaticale de redare a negaţiei: negarea cu adverbul: „nu”, negarea cu adverbele: „nici”, „niciodată”, cuvinte compuse cu prefixul negativ „ne-„ şi termeni echivalenţi ai negaţiei. Concluzia formulată de Vianu la finalul interesantei analize este că „Expresia negaţiei în poezie lui Eminescu este, deci, foarte întinsă, şi această împrejurare porneşte din natura luptătoare a sufletului, din amărăciunea experienţelor lui şi din energia satirică, din înlăturarea dramatică a stăruilor lui sufleteşti în cupluri contrastante, din profunzimea cugetorii lui aţintite către ultimele probleme, către problema finalităţii, dar mai ales către aceea a originilor lumii, din felul special în care se constituie pentru el viziunea lumii”.[15]

Frecvenţa şi semantica termenilor din câmpul şi familia lexicală a lui june, tânăr şi mai ales copil, analizate în articolul Expresia juvenilului la Eminescu îl conduc pe T. Vianu la o constatare aparent surprinzătoare: tema juvenilităţii este caracteristică inspiraţiei eminesciene. Eminescu se dezvăluie în ipostaza unui poet al tinereţii, observată de el în atitudinile, simţirile, farmecul ei, atât de strâns legat de primele chemări ale iubirii. Scriind el însuşi numai în anii săi tineri şi sub puterea impresiilor acestei vârste, poetul s-a ridicat oarecum deasupra ei şi, câştigând faţă de juvenilitate distanţa contemplaţiei şi a reflecţiei, a izbutit s-o evoce în multe din formele ei fizice şi morale de a fi. Meditaţia genială a spiritului a făcut dintr-un tânăr poet un poet al tinereţii.”[16] (s.n.) Nici această admirabilă concluzie nu mai comportă comentarii.

Aflăm din Opera lui Tudor Vianu de Vasile Lungu, de existenţa a vreo cinci pagini rămase în manuscris, păstrate în arhiva T. Vianu, mapa nr. 25507, la Muzeul Literaturii Române, pagini care, în opinia monografistului, „ar fi trebuit să constituie substanţa unui preconizat studiu intitulat Expresia absenţei în poezia lui Eminescu.[17] Aceeaşi sursă monografică ne furnizează şi alte informaţii privitoare la studii şi analize nepublicate vreodată, păstrate în manuscris la Muzeul Literaturii Române, Arhiva T. Vianu: „Inedite au rămas – notează Vasile Lungu – analizele stilistice şi la Trecut-au anii, Vianu comparând şi câteva variante. Tot în manuscris este şi studiul Limba lui Eminescu. Poezia Floare albastră apare stilisticianului ca un moment de răscruce în limbajul poetic eminescian, prin părăsirea definitivă a eliadismelor şi înrâuririlor din partea înaintaşilor Alecsandri, Bolintineanu, Gr. Alexandrescu.”[18] Bănuim că T. Vianu nu a (mai) avut timpul necesar să definitiveze aceste scrieri şi, prin urmare, le-a lăsat nepublicate. În ultimii ani ai vieţii sale mult încercate, s-a abandonat unei acaparante şi istovitoare munci care i-a grăbit sfârşitul.

Cum bine se ştie, Dicţionarul limbii poetice a lui Eminescu (646 de pagini) a apărut după moartea iniţiatorului şi coordonatorului său, în 1968. Vor trece anii (aproape patru decenii) până când avea să fie desăvârşită cercetarea limbii poetice a lui Eminescu începută de T. Vianu, prin realizarea unei lucrări lexicografice de referinţă în eminescologia viitoare: Dicţionarul limbajului poetic eminescian, iniţiat şi coordonat de regretatul Dumitru Irimia, creatorul şcolii ieşene de poetică şi stilistică. Amplul proiect de cercetare, grant al Universităţii „Al. I. Cuza Iaşi”, condus de profesorul universitar doctor Dumitru Irimia, reputat eminescolog, este realizat de o tânără şi competentă echipă de filologi ieşeni care a făcut selecţia lexicografică din monumentala ediţia Perpessicius. Dicţionarul limbajului poetic eminescian este primul dicţionar de concordanţe al unui mare scriitor român (regretatul clujean Marian Papahagi, creatorul unui „Centru de analiză a textului”, în colaborare cu informaticieni, deschide în 1999 seria dicţionarelor de concordanţe prin publicarea lucrării salutare Concordanţa poeziilor lui B. Fundoianu). În Occident, s-au publicat de multă vreme (de o jumătate de secol aproape) dicţionare de concordanţe pentru marii scriitori germani, italieni, francezi, englezi sau americani. Este meritul extraordinar al ieşenilor de a fi recuperat această întârziere culturală, oferind o lucrare lexicografică esenţială, deschizătoare de drumuri, căci toţi marii noştri scriitori (Creangă, Caragiale, Arghezi, Blaga, Barbu, Rebreanu, Sadoveanu ş.a.) merită un astfel de dicţionar.

Dicţionarul limbajului poetic eminescian – Concordanţele poeziilor antume (I, VII), 2002, Dicţionarul limbajului poetic eminescian. Semne şi sensuri poetice. Arte (2005) şi Dicţionarul limbajului poetic eminescian – Concordanţele poeziilor postume (I, II, III, IV), 2006, sunt concepute după cum precizează coordonatorul şi co-autorul lor, într-o înţelegere relativ diferită de cea a Dicţionarului limbii poetice a lui Eminescu, iniţiat de T. Vianu Constituit într-un dicţionar de sensuri poetice, specifice sau dezvoltate în toate contextele de figuraţie ale semnelor poetice, Dicţionarul limbajului poetic eminescian se apropie prin concepţie de Dictionnaire de symboles scris de Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, şi urmează modelul orientativ al lucrărilor de lexicografie poetică apărute în Italia, realizate cu mijloace computaţionale. Lucrare de înaltă ţinută ştiinţifică, de interes nu doar în domeniul strict al culturii româneşti, ci şi al ştiinţelor lingvistice şi poetice de nivel mondial, Dicţionarul limbajului poetic eminescian este, din păcate „înconjurată de tăcere”, observă matematicianul şi omul de cultură contemporan Solomon Marcus, unul dintre puţinii intelectuali care „au reacţionat” cultural favorabil. În cadrul sesiunii neconvenţionale desfăşurate de Academia Română, pe 15 ianuarie 2010, cu prilejul împlinirii a 160 de ani de la naşterea lui Eminescu, invitat fiind să răspundă întrebării directe: „Ce înseamnă pentru Dumneavoastră azi Mihai Eminescu?”, acad. Solomon Marcus a subliniat: „Cultura românească, exegeza eminesciană încă nu par a fi pregătite să valorifice un atare dicţionar, după cum încă nu par a fi pregătite să valorifice nici atât de importantele manuscrise eminesciene, în sfârşit publicate. Ne gândim, prin contrast, la impactul extraordinar pe care « Caietele » lui Paul Valéry l-au avut în cultura franceză. Iată, deci, că îi suntem încă mult datori lui Eminescu.”[19] Deopotrivă lăudat şi contestat excesiv astăzi, Poetul naţional, în opinia Acad. Eugen Simion (participant la sesiunea amintită), continuă „să fie victima trei tipuri de abuzuri: a zeflemelei româneşti de felul « Mai lăsaţi-mă cu Eminescu »; a adoraţiei necritice şi a celor ce cred că « România nu merge bine datorită acestui cult pentru Eminescu ».”[20] Lumea românească de astăzi este tocmai de aceea datoare să înţeleagă cu adevărat forţa creatoare şi fecunditatea gândirii eminesciene. Rămâne să reflectăm şi la întrebarea deschisă pe care o pune acad. Solomon Marcus: „Vom fi oare capabili să ne înscriem în modelul cultural pe care Eminescu l-a preconizat?”[21] (s.n.)