Kultural • Tudor Vianu şi Mihai Eminescu (III)

de Prof. drd. Luminiţa DIMA
Vizionari: 687
25 Iunie 2010 Ora: 11:23

O altă contribuţie remarcabilă a lui T. Vianu în domeniul exegezei eminesciene o reprezintă cunoscutul studiu Atitudinea şi formele eului în lirica lui Eminescu, apărut în Revista Fundaţiilor, an VI, nr. 7, iulie 1939 şi în vol. Figuri şi forme literare (1946). T. Vianu, preocupat după cum ştim de noi şi eficiente metode de critică literară, propune, pentru prima dată la noi, folosirea unui foarte productiv mijloc de cercetare în domeniul creaţiei lirice: analiza atitudinilor şi formelor eului, o metodă de care el este convins că reuşeşte „să ne destăinuiască ceva din misterul [...] cel mai delicat” al poeziilor. Utilitatea deosebită a acestei metode este demonstrată cu aplicaţia ei în poezia eminesciană. Abordarea psihologic-atitudinală are ca pretext teoretic interesanta tricotomie făcută de Wilhelm Scherer în Poetica sa postumă (1888): Ichlyrik (lirica personală), Maskenlyrik (lirica mascată) şi Rollenlyrik (lirica rolurilor).[1] T. Vianu actualizează, analizează şi aprofundează această discriminare psihologică extrem de profitabilă în studiul poeziei. El demonstrează că includerea liricii mascate în categoria mai amplă a liricii personale, susţinută de Emil Geiger, nu este acceptabilă, întrucât sunt ignorate diferenţele atitudinale ale eului poetic. Explicitările foarte nuanţate şi clare aduse de T. Vianu nu pot fi trecute cu vederea; să cităm măcar una dintre ele: „Poetul pune masca pentru a fi mai el însuşi; el întră însă într-un rol pentru a se resimţi în ceea ce ar fi putut deveni, dar nu s-a realizat, în făgăduinţa cea mai îndepărtată şi cea mai puţin ţinută a naturii sale. Eminescu ne vorbeşte şi în rolul lui Cătălin, şi de sub masca Luceafărului [...]”[2]

Odată clarificată distincţia între lirica mascată şi lirica rolurilor, T. Vianu dă exemple din poezia lui Eminescu şi stabileşte ponderea fiecărui tip; mai puţin reprezentată, „însă nu cu totul absentă”[3], lirica rolurilor figurează în Luceafărul, S-a dus amorul, Povestea teiului. În schimb, în poezia lui G. Coşbuc, „aria liricii de roluri este nesfârşit mai întinsă”[4] observă just criticul literar. Lirica mascată este prezentă la Eminescu mai ales în creaţiile cele mai însemnate (Oda în metru antic, de pildă) şi evocă „alte atitudini ale eului eminescian decât acele ale liricii sale personale şi intimiste”.[5] Eminescu rămâne însă „un reprezentant al liricii personale şi aceasta explică fervoarea intimistă a celei mai întinse părţi a operei lui.”[6] (s.n.)

Este adusă în discuţie de T. Vianu şi o altă obiecţie a distincţiei tripartite propuse de Wilhelm Scherer, aceea a esteticianului şi psihologului R. Müller – Freienfels (în Poetik, 1914); gânditorul german admite că „poetul vorbeşte totdeauna în numele unui eu tragic”[7] (s.n.), ceea ce presupune existenţa unei singure forme a eului liric, una tipică şi generală. În examinarea atentă a acestei păreri provocatoare, T. Vianu valorifică într-un mod original observaţiile lui G. Walzel, o autoritate în cercetarea modernă a categoriilor gramaticale ale lirismului, şi ajunge la o interesantă disociere între colectivul dual şi eul general al poetului. Păstrează necesarmente deosebirea dintre eul individual (diferit de eul empiric) care se exprimă la persoana întâia gramaticală (Singurătate), şi eul general, exprimabil gramatical la persoana a doua singulară sau la persoana întâia plural a pronumelui personal. „Dilatarea eului” se obţine prin apelul la persoana a doua singulară, „un mod nedeterminat de a vorbi care adăposteşte în vagul lui întreaga omenire”, comentează T. Vianu, în poeme precum: Scrisoarea I, Ce e amorul?, Diana, Cu mîna zilele-ţi adaogi, Glossă, Dintre sute de catarge, din care citează versuri. Potrivit exegetului nostru, pronumele personal noi are trei (s.n.) accepţii diferite: 1. „conştiinţa întregii omeniri”[8] (accepţie „cu totul” rară şi nu „cu totul” sigură ca în La steaua), 2. o parte a umanităţii (ex. Epigonii) şi 3. perechea îndrăgostiţilor, ca în Povestea codrului. Apelând la generalizare, T. Vianu afirmă că „eul generat este o entitate metafizică impersonală”[9] (s.n.), în vreme ce „eul colectiv semnificat prin noi este o realitate istorică şi determinată”.[10] (s.n.)

În Epigonii, Doina ş.a. colectivul noi vizează generaţia contemporană. „Mult mai des însă, observă criticul literar, pronumele noi indică colectivul dual, perechea îndrăgostiţilor”[11] (s.n.) ca în Povestea codrului, Sara pe deal, Floare albastră, Dorinţa, Lasă-ţi lumea, ş.a. Părerea lui Vianu este că „Relativa frecvenţă a colectivului dual în lirica lui Eminescu face din el un poet al dragostei fericite, împăcate”[12] (s.n.) O altă observaţie pertinentă vizează alternanţa formelor eului în aceeaşi poezie, cu efecte lirice deosebite. Uneori substituirea formelor este acompaniată de modificarea timpului verbal, ca în poemul Sara pe deal, în care sunt menţinute eul în formă individuală şi prezentul indicativului până la strofa penultimă, unde se trece la colectivul dual şi viitorul indicativului: „Lîngă salcîm sta-vom noi noaptea întreagă, / Ore întregi spune-ţi-voi cît îmi eşti dragă”. T. Vianu apreciază că „Prin această alternare a formelor, poezia se îmbogăţeşte cu o atmosferă de visare şi năzuinţă care alcătuieşte farmecul ei pătrunzător”.[13] Contrarie în poezia De câte ori, iubito – de la colectivul dual la eul individual în versul ultim: „Din ce în ce mai singur mă-ntunec şi îngheţ”, mişcarea formelor sugerează, în termenii lui T. Vianu, „deşteptarea şi dezamăgirea”.[14] Acelaşi procedeu poate dobândi semnificaţii diferite; în Lasă-ţi lumea, alternanţa eu individual – colectiv dual nu mai conotează speranţa ori decepţia, ci plenitudinea fericirii.

În finalul rezumativ al studiului, T. Vianu subliniază preponderenţa liricii personale în creaţia poetică eminesciană şi efectele nebănuite ale schimbării formelor eului liric. Sinteza făcută este, şi ea, memorabilă, prin urmare cităm din nou: „[...] Eminescu sparge cadre intimismului în momentele lui cele mai bune şi atinge forme mai cuprinzătoare ale eului. Prin adoptarea măştii, Eminescu cobora mai adânc în sine. Prin trecerea către eul colectiv sau către eul general, poetul ajunge la expresia unor sentimente mai vaste”.[15]

[1] T. Vianu, Opere, 2, p. 447

[2] ibidem, p. 449

[3] ibidem, p. 450

[4] ibidem, p. 450

[5] ibidem, p. 451

[6] ibidem, p. 450

[7] ibidem, p. 451

[8] ibidem, p. 453

[9] ibidem, p. 454

[10] ibidem, p. 454

[11] ibidem, p. 454

[12] ibidem, p. 454