Kultural • Tudor Vianu şi Mihai Eminescu

O nouă şi  admirabilă contribuţie eminescologică aduce T. Vianu în studiul Structura motivului în poezia lui Eminescu: „O, mamă...”, publicat iniţial în Preocupări literare, an VII, nr. 5, mai 1942 şi ulterior în vol. Figuri şi forme literare (1946). Considerată de T. Vianu „una dintre cele mai frumoase pe care Eminescu le-a scris”[1], poezia O, mamă are, în opinia sa, „importanţă capitală” în contextul operei poetului, deoarece contopeşte sentimentul durerii existenţiale cu armonia naturii consolatoare. Mărturisim că rar ne-a fost dat să citim o interpretare atât de profundă şi adevărată precum este cea făcută de T. Vianu acestei poezii reprezentative pentru eminescianism. Nu ne surprinde că gânditorul contemporan Vasile Muscă, mare admirator al lui T. Vianu, citează într-o recentă carte a Domniei Sale, Spusul şi de Nespusul. Meditaţii, însemnări, aforisme două alineate  elocvente pentru frumuseţea serenă a gândirii şi a rostirii eruditului cercetător. Din punctul nostru de vedere, Structura motivului în poezia lui Eminescu: „O, mamă...”, rămâne un model de analiză literară prin densitatea ideilor, rigoarea argumentelor, erudiţia calmă, „simpatia comprehensivă”, demnitatea, armonia şi simplitatea stilului său inconfundabil;  un model de analiză totală (în sens intensiv, nu extensiv), ne îngăduim să spunem . T. Vianu epuizează toate, sau aproape toate,  achiziţiile de până atunci din cultura română şi universală în domeniul motivului sepulcral. Demersul său argumentativ porneşte de la ipoteza asimilării discrete a imaginii materne cu aceea a iubitei într-o proiecţie metafizică de mare adâncime. T. Vianu aduce dovezi pentru dificultăţile înţelegerii logice şi demonstrează eroarea interpretării lui G. Călinescu în Opera lui Mihai Eminescu, vol. V, arătând că ,, O, mamă... nu este un cântec al vieţii, ci al ostenelii de viaţă şi al morţii. Iubirea femeii nu indică aci un sens activ şi progresiv, ci unul quietiv şi regresiv”.[2] Argumentele textuale, istorice şi structurale susţin convingător şi persuasiv ipoteza, punând în evidenţă corespondenţa unităţii de atmosferă a poeziei cu fondul adânc al inspiraţiei eminesciene. O, mamă... este plasată de T. Vianu în seria ei cronologică şi psihologică, alături de elegia Mai am un singur dor, comparată cu „izvoare străine” pe aceeaşi temă a meditaţiei filosofice în faţa mormântului unui părinte – poemul Einsamkeiten de J. Fr. von Cronegh, poeziile An die Ersehnte şi Der Seelenkranke de Lenau, poezia Dorinţa a romanticului grec Ahil Parashos (tradusă de Macedonski şi publicată în Literatorul, 1884). Concluziile lui T. Vianu reliefează originalitatea lui M. Eminescu în tratarea unui motiv  sepulcral  de largă circulaţie europeană; mai mult decât atât, identifică şi o atitudine specific etnică în faţa morţii. Eminescu, potrivit lui T. Vianu, reprezintă „atitudinea unui sentiment dureros, dar echilibrat, câştigând până la urmă consolarea şi seninătatea în contemplarea ritmurilor eterne ale firii. Regăsim în acestea însăşi atitudinea românească faţă de moarte, prin care poezia O, mamă... se înrudeşte cu Mioriţa poetului popular [...] Fixarea poeziei lui Eminescu în dezvoltarea universală a momentului poate fi astfel privită ca o contribuţie la psihologia românească într-un sector de mare însemnătate al reacţiunilor ei”.[3] Credem că aceste idei, în rotunjimea lor admirabilă, fac orice explicaţie de prisos.

Începând cu Arta prozatorilor români (1941), T. Vianu valorifică tot mai mult în studiile sale despre opera eminesciană interpretarea stilistică, altfel spus optează pentru o critică stilistică fertilă în idei şi sugestii. În subcapitolul 2, M. Eminescu din cap. IV Prozatorii „Junimii”, face câteva observaţii  şi aprecieri critice notabile: „Poetul Eminescu, observă corect T. Vianu, a pus în umbră pe prozator. [...] Proza lui Eminescu merită însă a fi citită pentru ea însăşi”; „Eminescu este un povestitor fantastic”.[4] Specifice  prozei eminesciene sunt fantasticul şi vizionarismul. Caracterul fantastic şi vizionar al unei descrieri citate din Sărmanul Dionis, provine, potrivit lui Vianu, „din abundenţa ei fastuoasă, din arhitectonica ei barocă, din culoarea revărsată peste ea cu profunzime, din simbolurile care îi dau adâncimea unei vieţi morale”.[5]

Procedeele artistice folosite frecvent atât în descrieri, cât şi în portretele romantice sunt epitetul, comparaţia şi ironia romantică. Abundă epitetele  triple, „ triale” cum le numeşte T. Vianu, care asociază epitetul sensibil şi cel moral. Comparaţiile morale eminesciene au funcţia de spiritualizare a sensibilului, făcând astfel o derogare de la funcţia generală a comparaţiei, aceea de sensibilizare a spiritualului. Artist neegalat îl consideră T. Vianu pe M. Eminescu ,, în zugrăvirea vastelor perspective panoramice, a lucrurilor văzute de departe şi de sus.”[6] Stilizarea eminesciană a basmului realizează  transferul fantasticului popular în literatura cultă, într-un moment în care niciun scriitor nu se gândise să valorifice creator fantasticul de tip folcloric. Toate aceste particularităţi observate de T. Vianu pun în valoare noutatea şi originalitatea artistică a prozei eminesciene, cel mai adesea citite prin „grila” poeziei.

După 1947, T. Vianu este nevoit să renunţe la critica estetică, la interpretarea idealistă a lui Eminescu, axându-se pe abordarea stilistică.  În condiţiile ,,realismului socialist”,  cercetarea stilistică devine pentru T. Vianu  ,, un refugiu ştiintific şi o subtilă armă împotriva exceselor conţinutistice, ideologizante,  cum  bine  scrie  Vasile Lungu în monografia recentă Opera lui Tudor Vianu. ( *** Vasile Lungu, Opera lui Tudor Vianu, Editura Eminescu, Bucuresti, 1999, p. 213)  În articolul de stilistică lingvistică Pseudo-imperativul la Eminescu, apărut în limba franceză, în Bulletin linguistique, Copenhaga-Bucureşti, 15(1947)[7], Tudor Vianu prezintă un aspect caracteristic al stilului eminescian: modelarea conjunctivului la persoana a III-a pentru a reda imperativul, exemplificând adecvarea structurilor lingvistice obiective la necesităţile limbajului său poetic. Cea mai bună cercetare stilistică întreprinsă de T. Vianu rămâne  studiul  Epitetul eminescian , apărut în Studii şi cercetări lingvistice, an V, nr. 1-2, 1954, şi republicat în vol. Probleme de stil şi artă literară, 1955. Structurat în patru părţi: A. Însemnătatea epitetului, B. Definiţia epitetului, C. Categoriile epitetului în poezia lui Eminescu, D. Eminescu în timp, studiul se distinge de departe prin rigoarea organizării sistematice şi stăpânirea perfectă a tehnicii de investigaţie ştiinţifică. Mai întâi, T. Vianu motivează importanţa majoră a epitetului în cunoaşterea gândirii şi a imaginaţiei scriitorului, a creaţiei eminesciene în ansamblu şi în timp. În al doilea rând, completează şi adânceşte definiţia  epitetului din vechile tratate de retorică, apoi trece la analizarea şi exemplificarea prin numeroase citate a categoriilor epitetului eminescian: I. Categoriile gramaticale, II. Categoriile estetice ale epitetului. În seria categoriilor gramaticale intră: 1. Epitetele substantivelor, 2. Epitetul verbului: adverbul şi locuţiunile adverbiale, 3. Epitetul în frază. Categoriile estetice ale epitetului sunt stabilite după trei criterii: obiectul epitetului, sfera şi frecvenţa lui. Grupate după obiectul lor, epitetele sunt apreciative şi evocative.[8] După sfera şi frecvenţa epitetului, T. Vianu distinge cinci tipuri de epitete: epitetul ornant, căruia Eminescu îi conferă o nouă funcţie stilistică în creaţiile de maturitate, edificatoare pentru clasicismul eminescian; epitetul stereotip, provenit din tradiţia literară, cu frecvenţă redusă în poeziile de tinereţe (ex. alb, dalb, blând, dulce, jalnic¸lin, uşor, tainic, verde ş.a.); epitetul individual prin care „pătrunde realismul ca tehnică literară, în poezia lui Eminescu”[9], frecvent în poezia de maturitate; epitetul rar, caracterizat prin noutate şi raritate lexicală (ex. „prostatecele nări”, „privirea-mpăroşată”, „pasuri melancolici”, „microscopice popoare”), epitetul antitetic (oxymoron, ex. „bulgări fluizi”, „farmec dureros”, „dulce jale”, „Suferinţă tu, dureros de dulce”, „ucigătoare visuri de plăcere”), folosit în special în asocierea dintre expresia durerii şi a voluptăţii. T. Vianu conchide că „Frecvenţa destul de mare a epitetului antitetic în exprimarea sentimentului iubirii pune în lumină una din emoţiile tipice ale poetului.”[10]

În continuare, analizează şi exemplifică relaţiile dintre epitete, şi identifică trei tipuri: a) epitete perechi (juxtapuse sau coordonate şi legate, de ex. „ochii ei cei mari, albaştri”, „amoru-mi trist şi rece”), numite în stilistica actuală epitete duble; b) epitete perechi cu determinare adverbială a unui adjectiv, foarte frecvente în postume (ex. „faţa noastră sceptic-rece” sau „fete... nalt-mlădioase), de influenţă germană; c) lanţurile de epitete, prezente atât în antumele de tinereţe, cât şi în postume (ex. „o flamă dulce, taină, lină”, „Cer frumos, adânc-albastru, străveziu, nemărginit”) având mai mult caracter enumerativ.

Noi şi originale precizări aduce T. Vianu în problema relaţiilor dintre epitet şi celelalte figuri de stil: - personificarea şi metafora; „epitetele personificatoare, observă stilisticianul nostru cel dintâi – sunt printre cele mai caracteristice în poezia lui Eminescu.”(s.n.)[11] (ex. „lumina blândei lune”) Epitetele-metaforă (metaforice numite astăzi), redate prin substantive, stabilesc relaţii între două realităţi, în vreme ce metaforele pline produc identificarea lor, explică T. Vianu pentru a evita confundarea lor. Se cuvine să spunem, chiar dacă se ştie, că tipologia epitetului propusă de T. Vianu prima dată în stilistica românească a făcut şcoală şi face  în continuare; ea rămâne de referinţă în analiza stilistică a poeziei.

[1] ibidem, p. 457

[2] ibidem, p. 466

[3] ibidem, pp. 470-471

[4] T. Vianu, Opere, 5, Studii de stilistică, Antologie, note şi postfaţă de Sorin Alexandrescu, Ed. Minerva, Bucureşti,, 1975, p. 83

[5] ibidem, p. 84

[6] ibidem, p. 88

[7] T. Vianu, Opere, 5, Note, p. 632

[8] T. Vianu, Opere, 5, pp. 410-416

[9] ibidem, p. 424

[10] ibidem, p. 428

[11] ibidem, p. 431

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta