Kultural • Tudor Vianu şi revizuirea lui Titu Maiorescu (I)

Studiile consacrate de T. Vianu mentorului Junimii se întind pe o perioadă de aproape patru decenii, din 1925, când publică Ideile estetice ale lui T. Maiorescu, până în 1963, când redactează ultimul articol, Înţelegerea lui Maiorescu. Atenţia constantă, simpatetică, acordată primului nostru mare estetician şi critic literar, promotor al modernităţii în cultura română, este relevantă pentru afinităţile structurale ale celor doi gânditori de formaţie germană pe de o parte, pentru consecvenţa lui T. Vianu în demersul unei înţelegeri corecte, juste, a maiorescianismului, pe de altă parte. Remarcabile prin claritatea didactică a expunerii, prin încântătoarea supleţe a informaţiei, prin limpezime şi rigoare, studiile lui T. Vianu despre personalitatea şi opera lui Titu Maiorescu sunt şi astăzi de referinţă. „Ceea ce Vianu, spune, de pildă, despre formaţia şi contribuţia lui Maiorescu în estetică şi filozofie este de nedepăşit. Rolul lui Maiorescu e determinat cu precizie şi rodul acţiunii sale apreciat impecabil.”[1] (s.n.) Aceste aprecieri autorizate sunt făcute în 2008, de N. Manolescu în monumentala (şi controversata, mult discutata) Istorie critică a literaturii române, singura comparabilă ca valoare şi proporţii cu Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941) a lui G. Călinescu. În termeni manolescieni, Titu Maiorescu desfăşoară „Prima bătălie canonică”; articolele sale „critice” declanşează o critică generală care „poate fi socotită prima bătălie canonică din cultura română. Combătând direcţia <<de astăzi>> şi militând pentru o << direcţie nouă>>, Maiorescu spera nu doar să probeze falsitatea vechiului canon, dar şi să impună unul propriu; şi nu doar în literatură, ci şi în limbă (în scriere, cu prioritate), filozofie, drept, istorie etc.”[2]

Să revenim însă la Tudor Vianu şi studiile sale substanţiale despre Titu Maiorescu. În primul articol, Ideile estetice ale lui Titu Maiorescu, apărut în Viaţa românească, an XVII, nr. 1, ianuarie 1925 (publicat mai apoi în vol. Fragmente moderne, 1925, Arta şi frumosul (1931), T. Vianu propune o analiză principială a studiului O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, considerat reprezentativ pentru gândirea estetică maioresciană. În lectura aplicată a studiului, T. Vianu valorifică apreciabila sa erudiţie estetică şi filosofică. El găseşte că definiţia pe care Maiorescu o dă frumosului ca „manifestarea ideii în materie sensibilă” este inspirată din estetica hegeliană.[3] Nu detaliem observaţiile şi obiecţiile pe care le face Vianu, reţinem doar concluziile din finalul studiului: „Teoria maioresciană despre calitatea sensibilă a limbii poetice este astăzi cu neputinţă de a mai fi susţinută”[4]; T. Maiorescu „ocoleşte” relaţia dintre „curentele sentimentale” şi expresia poetică şi se arată evaziv în privinţa idealului poetic teoretizat, „căci pe când în principiu el afirmă clasicismul, dezvoltările sale  arată unele predilecţii romantice.”[5] Ideile estetice ale lui T. Maiorescu au, după Tudor Vianu, şi îi dăm dreptate, dublu interes: teoretic şi practic, şi joacă cu rol decisiv în  fundamentarea critică a culturii române moderne.

Al doilea studiu Titu Maiorescu – estetician şi critic literar, ţinut ca prelegere la Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti, cu prilejul centenarului lui Titu Maiorescu (1940), este publicat în Viaţa românească an XXXII, nr. 4, aprilie 1940 şi în vol. Trei critici literari (Titu Maiorescu, Mihail Dragomirescu, Eugen Lovinescu), Bucureşti, 1944, plachetă bine primită în epocă, apreciată în special de Edgar Papu şi Adrian Marino.[6] Edgar Papu, discipol al lui Tudor Vianu, în recenzia elogioasă Trei critici români, din revista Democraţia (0945) îl consideră pe maestrul său „cel mai profund cunoscător al marelui critic”[7] junimist, cum credem că şi era de altfel în acel timp T. Vianu, alături de E. Lovinescu. Reamintim că E. Lovinescu publică în 1940 monografia T. Maiorescu (I, II), urmată de T. Maiorescu şi posteritatea lui critică (1943) şi T. Maiorescu şi contemporanii lui (I – II, 1943-1944), lucrări menite să reactualizeze spiritul clarvăzător al lui Maiorescu în contextul deceniului al IV-lea, când se amplifică turburările politice şi proliferează confuzii ameninţătoare pentru cultura română.

Ceea ce demonstrează viabil T. Vianu în studiul menţionat mai sus este apartenenţa lui Titu Maiorescu la idealismul estetic de nuanţă hegeliană, personalizat mai târziu prin orientarea spre psihologism. T. Maiorescu este cazul privilegiat al armonizării depline a esteticianului şi criticului literar. T. Vianu găseşte o memorabilă ilustrare kantiană a relaţiei strânse dintre estetică şi critica literară: „Despre legătura esteticii cu critica s-ar putea repeta fără multă exagerare afirmaţia făcută de Im. Kant cu privire la raportul general dintre idee şi intuiţie: estetica fără critică este vidă, critica fără estetică este oarbă.”[8] (s.n.) Într-o frază sintetică, T. Vianu fixează pentru posteritate personalitatea prodigioasă a Întemeietorului junimist: „Titu Maiorescu a fost, cu toate intermitenţele sale în ambele domenii, estetician şi critic literar, filosof al artei şi judecător al ei, om de principii şi de aplicaţii, o întrunire de funcţiune şi de atribuţii destul de rară în vremea lui.”[9]

T. Vianu repune problema hegelianismului maiorescian, enunţată prima dată în articolul Ideile estetice ale lui Titu Maiorescu şi reluată, în 1933, în memoriul Influenţa lui Hegel în cultura română, în care oferă „dovada istorică a acestei filiaţii, o conferinţă de estetică hegeliană ţinută de Maiorescu la Berlin, în 1861.”[10](s.n.) Vom reveni asupra hegelianismului acestuia, contestat ferm, dar temeinic, mai târziu, de Liviu Rusu. În continuarea ideilor susţinute în Influenţa lui Hegel în cultura română, T. Vianu aduce o rectificare necesară privitoare la influenţa Esteticii lui Fr. Th. Vischer asupra ideilor estetice maioresciene, o influenţă răspândită şi reafirmată de istoricul G. Bogdan-Duică (în 1921) cu argumente neconcludente. Tonul fusese dat de Aron Densuşianu, în articolul Critica unei critice din 1868, în care îl acuza pe tânărul atunci Maiorescu de plagiat. T. Vianu supune unui atent şi sever examen critic consideraţiile lui Densuşianu, argumentând că sunt nesustenabile. Estetica lui Maiorescu nu este vischeriană, ci idealistă. „Dacă totuşi Maiorescu îl va fi citit pe Vischer – precizează T. Vianu -, cum lucrul este foarte posibil, el n-a împrumutat din esteticianul german decât ideile cu totul generale, bunurile comune ale epocii.”[11] Preocupat să plaseze estetica lui T. Maiorescu în curentele timpului său, T. Vianu o găseşte „idealist-hegeliană în epoca dintre 1860 şi 1870 şi idealist-schopenhaueriană în răstimpul de la 1880 la 1890”[12]; această mutaţie se  explică prin „amurgul” hegelianismului şi „răsăritul” luminos al schopenhauerianismului. Trecerea de la influenţa lui Hegel la cea a lui Schopenhauer semnifică separarea idealismului concret de cel abstract. Un psihologism latent descoperă Vianu în scrierile maioresciene din ultima perioadă; motive idealist-hegeliene sunt impregnate de „o coloratură psihologică”; un exemplu, articolul Comediile d-lui Caragiale, în care ecourile schopenhaueriene sunt de netăgăduit.

În ce priveşte activitatea susţinută de îndrumător cultural a lui T. Maiorescu, T. Vianu subliniază valoarea ei benefică atât în planul actualităţii, cât şi în cel al posterităţii maioresciene.

[1] N. Manolescu, Prima bătălie canonică, Titu Maiorescu, în Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Piteşti, Ed. Paralela 45, , 2008, p. 805

[2] N. Manolescu, op. cit., p. 361

[3] T. Vianu, Opere, 2, Scriitori români, Antologie şi note de Matei Călinescu şi Gelu Ionescu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972, p. 318

[4] Ibidem, p. 332

[5] Idem

[6] T. Vianu, Opere, 2, Note, p. 708

[7] Idem

[8] T. Vianu, Opere, 2, ed. cit., p. 333

[9] Ibidem, p. 334

[10] Ibidem, pp. 335-336

[11] Ibidem, p. 340

[12] Ibidem, p. 344

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta