Kultural • Tudor Vianu şi revizuirea lui Titu Maiorescu (II)

Intransigentă şi ironică, critica lui T. Maiorescu descurajează mediocrităţile şi nulităţile, „megalografii ştiinţifici”, rectorii şi limbuţii parlamentari, astfel spus salubrizează spaţiul culturii române din a doua jumătate a sec. al XIX-lea. Creatorul spiritului critic românesc aduce „o undă de aticism în cultura noastră modernă, care, trezindu-se la viaţă sub zodia romantică, cucereşte abia cu el rădăcinile ei clasice”.[1] (s.n.) Ironia maioresciană, despre care T. Vianu scrie admirabil şi memorabil de fiecare dată, „a câştigat o victorie strălucită mai întâi în câteva conştiinţe mai luminate, apoi în conştiinţele tuturor. Această fină armă, făcută din oţelul cel mai elastic, lupta pentru o cauză nobilă şi gravă, pentru impunerea sincerităţii, a competenţei, a exactităţii şi măsurii, a adevărului în fond şi a demnităţii, în formă.”[2] Îndrăznim să asociem critica culturală  profesată de Maiorescu, celei practicate cu alte instrumente (nu teoretice, ideologice) specifice artei, de către doi mari clasici ai literaturii române, junimişti amândoi, pe care T. Maiorescu însuşi i-a descoperit, cărora le-a intuit genialitatea, pe care i-a susţinut şi i-a promovat ca valori autentice ale literaturii noastre moderne: M. Eminescu şi I.L. Caragiale.  Poeziile lui M. Eminescu, în special Scrisorile, comediile, momentele şi schiţele lui I. L. Caragiale sunt şi expresia spiritului critic, manifestat în registru romantic şi, respectiv realist, spirit care s-a conjugat cu acela maiorescian într-o vastă concertare culturală primenitoare. În viziunea noastră, trinitatea clasică T. Maiorescu – M. Eminescu – I. L. Caragiale constituie  apogeul spiritului critic constructiv în cultura noastră.

Nu doar prin critica generală, de îndrumare, ci şi prin critica estetică profesată Titu Maiorescu recunoaşte şi impune noi valori, stabileşte o ierarhie axiologică valabilă aproape în întregime şi astăzi. El restabileşte criteriile valorice, emite judecăţi de gust şi de valoare generale ce nu pot fi contestate. Intervine cu fermitate în reevaluarea lui V. Alecsandri, afirmând că valoarea lui unică stă în totalitatea „acţiunii sale literare”. În articolul despre Eminescu, T. Maiorescu, după cum observă T. Vianu, „subliniază cu energie importanţa epocală a poetului şi schiţează pentru o generaţie întreagă ale interpretării eminesciene. Articolul despre Caragiale impune definitiv pe acest scriitor. Din generaţia următoare el ştie să recunoască numaidecât metalul nobil în opera unui Octavian Goga, Mihail Sadoveanu, I. Al. Brătescu-Voineşti.”[3]

Din rezumatul final al ideilor expuse în studiul Titu Maiorescu – estetician şi critic literar se poate reţine cu uşurinţă forţa şi perenitatea  modelului maiorescian. Cităm din concluziile corecte  ale lui Vianu,  fără să mai comentăm, căci ar fi de prisos: „Maiorescu este creatorul esteticii filosofice  în cultura noastră. Prin gustul şi prin virtuţile caracterului său, el a devenit pilda invariabilă a oricărei activităţi critice. […] Exigenţele mai recente n-au alterat însă cu nimic puritatea şi înălţimea modelului venerabil al disciplinelor noastre. Ele n-au produs pe nimeni care să-l egaleze în echilibrul gândului teoretic cu aplicarea lui practică. […] Nimeni n-a purces […] la opera de judecare a literaturii ca o înălţime mai mare de vederi, şi de pe înaltele foişoare ale principiilor sale, nimeni n-a privit cu mai multă stăruinţă către fenomenul literar. Astfel, când în configuraţia actuală a culturii noastre întâmpinăm de atâtea ori pe teoreticianul abstract figurând alături de empiristul criticii, nu putem să nu salutăm în echilibrul realizat de Maiorescu nu numai modelul neîntrecut, dar şi ţinta permanentă a năzuinţelor noastre”.[4] (s.n.) „Aşa grăit-a” T. Vianu!

Noi dovezi pentru apartenenţa esteticii lui T. Maiorescu la curentul idealist al sec. XIX-lea aduce T. Vianu în studiul Noi izvoare ale esteticii lui Maiorescu, publicat în Preocupări literare, VII, nr. 12, 1942, şi trecut ca anexă la volumul Trei critici literari; ele se referă la sursele teoriei romanului şi nuvelei în comparaţie cu tragedia, schiţate de Maiorescu în Literatura română şi străinătatea (1882). Două izvoare identifică şi prezintă T. Vianu: Goethe şi Hegel, a căror înrâurire susţine teza idealismului estetic maiorescian. Despre rolul lui Maiorescu în dezvoltarea prozei literare T. Vianu scrie în Arta prozatorilor români (1941), cap. IV, Prozatorii „Junimii”, Titu Maiorescu. Adversar neîndurător al retorismului paşoptist, T. Maiorescu optează pentru formulările concise, sugestive, pregnante şi persuasive. În premieră, T. Vianu consemnează lapidaritatea caracteristică stilului maiorescian: „Maiorescu este în proza romînească descoperitorul conciziunii lapidare. […] Caracterul sentenţios al prozei maioresciene este incontestabil. Expunerea sa se opreşte din când în când pentru a lua forma maximei şi apoftegmei.”[5] Preferinţa pentru exprimarea laconică, precisă se datorează într-o mare măsură formaţiei latine a lui T. Maiorescu.  Găsim vizibile similitudini între T. Maiorescu şi exegetul său erudit şi în planul formulărilor clare, concise, nu rareori sentenţioase, memorabile.

Micromonografia Titu Maiorescu inclusă în cap. „Junimea”, b) Întemeietorii din Istoria literaturii române moderne, scrisă în colaborare cu Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu, publicată în 1944 la Ed. Casa Şcoalelor, este cel mai cuprinzător studiu critic şi istorico-literar scris de T. Vianu despre emblematica figură junimistă. Într-o expunere clară, logică şi progresivă, T. Vianu înfăţişează biografia, formaţia intelectuală, studiile de la „Theresianum”, formaţia filosofică, marcată de influenţa lui Herbart, Spinoza şi Feuerbach, doctoratul de la Giessen, clasicimul german al gândirii maioresciene, întemeierea şi conducerea Junimii, direcţiile în care se desfăşoară activitatea culturală, literară, publicistică şi politică, trecerea de la ideologia revoluţionară la perspectiva pragmatică, originile şi structura criticii care ţinteşte neadevărul, principiile esteticii lui T. Maiorescu  influenţate de A. Schopenhauer, şi,  în final, rolul de lider spiritual în epoca de formare a culturii noastre moderne. Iniţierea celebrelor „Prelecţiuni populare” junimiste, derulate şaptesprezece ani fără întrerupere, având ca tematică generală istoria şi cultura naţională, dovedeşte o lucidă înţelegere a necesităţii unei noi paradigme culturale. (Va urma)

[1] Ibidem, p. 346

[2] Idem

[3] Ibidem, 346-347

[4] Ibidem, p. 349

[5] T. Vianu, Opere, 5, Studii de stilistică, Antologie, note şi postfaţă de Sorin Alexandrescu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1975, p. 47

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta