Kultural • Tudor Vianu şi revizuirea lui Titu Maiorescu (III)

de Luminiţa DIMA
Vizionari: 358
27 August 2010 Ora: 12:04

Admirabil prezentată de T. Vianu, activitatea complexă, dinamică, entuziastă a lui Titu Maiorescu şi a comunităţii junimiste, semnifică vârsta maturizării, a modernizării reale a culturii noastre. Perfect conştient de rostul său în cultura română, Titu Maiorescu se angajează cu toate responsabilitatea în acţiuni imperative, de igienizare şi de înnoire temeinică a instituţiilor româneşti, de promovare a valorilor autentice.

Animat deopotrivă de optimism principial şi de optimism practic, Maiorescu îşi respectă consecvent programul critic. Nu lipsea cu desăvârşire spiritul critic în cultura noastră; îl promovaseră într-un fel paşoptiştii, însă Vianu înţelege bine că nouă este „vehemenţa acestei critici (s.n.) îndreptată asupra întregului orizont al culturi noastre de atunci şi sporită prin talentul celui care o exercita, prin impresionanta vigoare a formulărilor sale. Niciodată – scrie T. Vianu – critica anterioară nu dăduse expresie unui negativism atât de radical, pornit dintr-o opoziţie atât de violentă.”[1] Fără criticismul maiorescian cu siguranţă că altfel ar fi arătat cultura noastră. T. Vianu notează că mai multe generaţii au recunoscut în opera legiuitorului T. Maiorescu „pactul fundamental al culturii noastre intelectuale”[2], însuşire considerată de gânditorul nostru „resortul principal al marii sale arte scriitoriceşti.”[3] T. Vianu apreciază că, în această privinţă, T. Maiorescu este comparabil doar cu Mihai Eminescu, poetul care săvârşeşte prima revoluţie a limbii poetice româneşti: „Nimeni nu scrisese ca Maiorescu mai înainte şi puţini l-au egalat în vigoare, concizie şi proprietatea exprimării mai târziu. Nu este, deci, exagerat a spune că în domeniul său propriu lucrarea la care a supus graiul nostru nu a fost cu nimic mai prejos de aceea a lui Mihai Eminescu.”[4] De altfel, Maiorescu şi Eminescu sunt două nume de nedespărţit în cultura noastră; este o evidenţă şi nu e aici locul să o demonstrăm.

Titu Maiorescu, „unul din oamenii cei mai luminaţi ai întregului secol în care se plămădise România modernă”[5], este caracterizat antologic într-un portret evocator de mare forţă sintetică şi valoare artistică, în care găsim destule similitudini morale şi intelectuale cu însuşi talentatul scriitor T. Vianu. Acesta este portretul emoţionant: „Bucurându-se din anii tinereţii de un mare prestigiu personal, făcut din măsură, consecvenţă şi demnitate, din bun-gust în aprecierea literară a altora şi, în propria-i producţie, dintr-un talent care menţine încă tinere pagini scrise cu şase sau şapte decenii în urmă, dintr-o artă aristocratică a vieţii cu atât mai uimitoare cu cât, în armonia ei, se ridica peste primejdiile unei organizaţii expuse depresiunii morale şi chiar deselor încercări ale sănătăţii fizice, Titu Maiorescu a sporit necontenit prestigiul său prin devotamentul dăruit cauzelor bune şi pasiunii dezinteresate de a sluji.”[6] (s.n.) Credem că este cazul să accentuăm prestanţa culturală indubitabilă a celor doi întemeietori, intelectuali de mare clasă, a lui Titu Maiorescu în vremea sa reformatoare şi a postmaiorescianului Tudor Vianu, al cărui destin i-a hărăzit să traverseze două epoci istorice şi politice relativ antagonice – capitalismul şi comunismul, să trăiască personal teroarea legionară şi teroarea comunistă, ambele mutilante sufleteşte şi nu numai.

Tăcere dureroasă se aşterne în scrisul lui T. Vianu despre T. Maiorescu după 1945, când norii ameninţători ai dictaturii comuniste acoperă tot mai mult cerul ţării; abia la începutul anilor ’60, când are loc o relativă liberalizare, intervine public, moderat, pentru reabilitarea lui Titu Maiorescu, „interzis” în perioada proletcultistă. Să urmărim sumar ce se petrece, evident condamnabil, cu opera lui Titu Maiorescu până în 1963, când T. Vianu se alătură curajosului Liviu Rusu în acţiunea de apărare a lui Titu Maiorescu de detractori. Se ştie că moştenirea literară a fost supusă şi ea „purificării” şi asimilării „organice” a marxism-leninismului de către propaganda comunistă. Făcând parte din moştenirea literară şi culturală a ţării, Titu Maiorescu intră în vizorul „organelor” abilitate; este „acuzat” de estetism, de idealism, de reacţionarism şi „scos” din circulaţie. „Politicianul reacţionar” cum este numit de „paznicii” vigilenţi ai ideologiei comuniste, T. Maiorescu este repudiat energic în publicistică şi în manualele şcolare din „obsedantul deceniu”. Aflăm din Însemnări despre Titu Maiorescu, primul studiu de reconsiderare a criticului, scris de Liviu Rusu şi publicat în Viaţa românească, nr. 5, mai 1963, că Maiorescu este denigrat nemilos în două studii ample: T. Maiorescu – exponent ideologic al regimului burghezo-moşieresc(1955), scris de acad. C.I. Gulian, care „dă tonul” atacurilor furibunde, şi Caracterul reacţionar al teoriei << autonomiei esteticului>>, Ideile estetice ale lui Titu Maiorescu (1956), publicat de N. Tertulian[7]. Opiniile defavorabile din aceste studii se reflectă în publicistica literară a epocii dogmatismului proletcultist, precum şi în manualele de literatură română. Liviu Rusu citează din Manualul de Literatură Română pentru clasa a X-a, ediţia 1961, o frază care azi poate părea năucitoare: „Cu înverşunare, ori de câte ori se iveşte prilejul, Maiorescu se împotriveşte progresului cultural.” [sic ?!][8] Să urmărim acuzaţiile pe care i le aduce lui T. Maiorescu acad. C. I. Gulianu: 1. cosmopolitismul consecvent, dispreţuirea creaţiei naţionale; 2. proclamarea ideii formei fără conţinut în poezie, „încurajarea decadentismului, depravării ideologice şi morale”; 3. lupta împotriva patriotismului şi politicii în poezie; 4. refuzul progresului [?!][9]. Liviu Rusu analizează cu obiectivitate aceste patru puncte, demonstrând că e nevoie imperativă de o reconsiderare a întregii probleme, printr-o „cercetare atentă şi prudentă, făcută cu toată migala, cu conştiinţa clară că nu e vorba de eventuala reabilitare a unei persoane, ci de elucidarea momentului culminant al literaturii noastre clasice”.[10] (s.n.)

Celor două studii calomniatoare, puse în discuţie de Liviu Rusu, ne grăbim să le ataşăm un alt „document” important din „Dosarul Titu Maiorescu” fabricat de agitatorii comunişti: articolul „ADIO, domnule Maiorescu!” scris de Georgeta Horodincă în preajma celui de-al doilea congres al PMR (Partidul Muncitoresc Român), publicat în Gazeta literară (la care colabora Tudor Vianu), nr. 49 (91), 8 decembrie 1955, scris sub forma unui dialog imaginar... inimaginabil astăzi! cu Titu Maiorescu.[11] Cu acest articol, Georgeta Horodincă se desparte patetic şi...lamentabil de „inactualul” Titu Maiorescu. L-am citit cu gravă indignare în „panoramarea” inteligentă făcută de Ana Selejan în excelenta carte recentă Literatura în totalitarism, publicată în trei volume succesive (1998, 1999, 2000) şi mărturisim că, vorba genialului Creangă, „mirarea” noastră „n-a fost proastă”. Insolentă, ipocrită, agresivă, autoarea, care „îi smulge [lui Titu Maiorescu] cartea”, „se indignează”, „se înfurie”, „se aprinde”, apoi îşi „cere iertare”, îşi interpelează, diabolică, „musafirul”, încercând să-l convingă, fără succes însă, că „marea” poezie a lui Mihai Beniuc Mărul de lângă drum, pe care el refuză să o înţeleagă, este „una dintre cele mai bune poezii”[12], un „succes” al literaturii contemporane, etc., etc. Ea insistă cu exemplificări şi analize poetice hilare, dar Titu Maiorescu nu cedează, iar ea se enervează. Ultima „replică” a lui Titu Maiorescu o enervează decisiv: „«- Frumoasele arte şi poezia mai întâi, sunt repaosul inteligenţei»

- Degeaba, am izbucnit eu, nu sunteţi recuperabil. Eram din nou enervată. Mi-am luat cartea [M. Beniuc!] sub braţ şi am dat să ies. În prag m-am oprit ca să-i spun numai atât: „Adio, domnule Maiorescu! Dar el dispăruse.”[13]

Cu siguranţă că T. Vianu cunoaşte situaţia... ,,critică” a marelui critic. Ultimul articol scris de el despre Titu Maiorescu (puţin înaintea morţii sale grăbite, survenite la 21 mai 1964), Înţelegerea lui Maiorescu, apărut în Viaţa românească, an XVI, nr. 8, aug. 1963, şi postum , în Studii de literatură română (1965),[14] exprimă adeziunea lui Vianu la reconsiderarea prestigiului lui Titu Maiorescu, iniţiată şi susţinută pilduitor de Liviu Rusu. T. Vianu citise articolul lui Liviu Rusu „Însemnări despre Titu Maiorescu, publicat în Viaţa românească, an XVI, nr.5, mai 1963; ştim acest lucru din scrisoarea trimisă lui L. Rusu, în 9 iunie 1963, în care T. Vianu apreciază valoarea crucială a studiului despre Maiorescu reprezentând prima pledoarie publică, tipărită, în favoarea mentorului Junimii, şi îl felicită cordial pe autor. Reproducem din scurta scrisoare un edificator pasaj:

„Acest articol înseamnă un punct de răscruce în dezvoltarea actuală a studiilor de istorie literară. Am admirat seriozitatea şi temeinicia lui. Este o manifestare de mare onestitate intelectuală, care te cinsteşte şi pentru care te felicit călduros. Ani de zile am exprimat, în diferite împrejurări, puncte de vedere asemănătoare cu ale d-tale. Ţi-a fost dat să le poţi înfăţişa unui public mai larg şi nu mă îndoiesc că cele arătate de d-ta vor avea întinse şi fericite repercusiuni. Desigur, dacă voi găsi timpul necesar, voi interveni în discuţie, pentru a mă alătura poziţie d-tale.”[15] (s.n.) „I-a fost dat”, zicem şi noi, lui T. Vianu să aibă timp şi să scrie intervenţia salutară „Înţelegerea lui Maiorescu”. L. Rusu, la rândul său, citeşte cu „nespusă încântare” articolul lui Vianu şi-i trimite o scrisoare de gratitudine, Cluj, 3 septembrie 1963, în care îşi exprimă marea satisfacţie şi marea încurajare oferite de intervenţia în discuţie a celui mai avizat cunoscător al problemei Maiorescu; cităm câteva secvenţe epistolare impresionante: „Iubite domnule Vianu, Cu nespusă încântare ţi-am citit articolul despre Titu Maiorescu şi îţi sunt profund recunoscător de a fi intrat în discuţie cu o ţinută aşa de înaltă, cu atâtea demnitate academică, lucruri cu care de altfel ne-ai obişnuit de totdeauna. Nu pot decât să repet şi de astă dată: nimeni la noi nu cunoaşte problemă ca d-ta, nimeni n-a prins-o în aşa măsură în toată amploarea şi adâncimea ei şi nimeni n-a prezentat-o aşa de frumos, cu atâta înţelegere. Iată pentru ce alăturarea d-tale în discuţie în sensul în care ai făcut-o îmi este atât de preţioasă. [...]

Scrisoarea d-tale îmi sosise spre seară şi îţi mărturisesc sincer că aproape toată noaptea n-am dormit, atât de intense au fost emoţiile produse. Şi nu pot să nu repet şi astă dată cea mai profundă recunoştinţă pentru gândurile bune pe care le-ai exprimat totdeauna în legătură cu mine în diferite împrejurări în interesul reintegrării mele”.[16] (Timp de 12 ani, Liviu Rusu fusese „surghiunit” de la catedră şi T. Vianu făcuse demersuri pentru readucerea lui în învăţământul superior).

Editorii operei lui Vianu, Matei Călinescu şi Gelu Ionescu, în Notele la Tudor Vianu, Opere, vol. 2, circumscriu articolul Înţelegerea lui Maiorescu primelor încercări de reevaluare a personalităţii lui Titu Maiorescu în contextul noii culturi (socialiste) „după o perioadă de mai bine de un deceniu în care contribuţia maioresciană fusese judecată sumar şi unilateral din unghiul sociologismului vulgar.”[17] Primul monografist al lui Tudor Vianu, Ion Biberi, crede, pe bună dreptate, că este de o „însemnătate hotărâtoare contribuţia gânditorului la revizuirea lui T. Maiorescu: „Studiul este un model de gândire obiectivă şi clară, de atentă şi pătrunzătoare discriminare între trăsăturile caduce ale omului şi rolul de călăuzire cardinală a vieţii literare a timpului său.”[18] (s.n.)

Ne asumăm şi noi aceste aprecieri juste şi recunoaştem că foarte rar ne este dat să citim scrieri de o asemenea rigoare şi limpezime clasică, de o asemenea densitate ideatică. În lectura noastră, articolul ultim despre Titu Maiorescu reprezintă o extraordinară sinteză de principii şi metode de cercetare istorico-literară – factologie, explicaţie, valorificare, revizuire, comparaţie, selecţie şi asimilare - , aplicate cu discernământ în înţelegerea gândirii şi acţiunii celui care „a reprezentat el însuşi unul din primele succese româneşti ale însuşirii depline a culturii moderne de care dezvoltarea ţării nu se putea dispensa”.[19] Articolul reprezintă, din punctul nostru de vedere, şi un model de revizuire critică demn de urmat şi astăzi. Esenţa controversei Maiorescu este formulată interogativ de T. Vianu, în stilul oratoriei clasice, la începutul articolului şi reluată în final: „aparţine acest scriitor părţii valabile a tradiţiei noastre de cultură? A însemnat contribuţia lui un moment al progresului în diferitele domenii în care s-a produs?”[20] Sunt întrebările pe care le-am ales drept motto şi la care T. Vianu oferă doar o recomandare, întrucât, „răspunsul complet la aceste întrebări nu poate fi dat decât printr-o cercetare intensă faţă de care puţinele însemnări de faţă nu alcătuiesc decât o indicaţie”.[21] O astfel de cercetare exhaustivă exclude orice fel de radicalism ori tendenţiozitate şi vizează deopotrivă „aspectele neacceptabile” şi cele de „o înaltă valoare”. Aşa procedează T. Vianu, care nu evită să prezinte şi punctele vulnerabile ale activităţii lui T. Maiorescu, puncte care însă nu diminuează cu nimic valoarea multor alte aspecte majore ale contribuţiei sale culturale fără precedent în cultura română. În opinia lui Vianu, nu trebuie neglijate conservatorismul politic al lui Maiorescu, „înfeudarea politică”[22] evidentă atât în critica lui generală, cât şi în „oscilaţiile manifestate de dezvoltarea cugetării sale”[23], tipică în acest sens fiind atitudinea lui în problema religiei în şcoală: „Maiorescu se pronunţă pentru o morală laică şi în contra moralei religioase [...]”[24] (s.n.) La un moment dat însă Maiorescu, intelectualul lipsit de un sentiment religios real, recomandă pentru ţărănime un învăţământ axat pe religie. T. Vianu nu este de acord nici cu „opoziţia sau cel puţin lipsa de simpatie” a lui Maiorescu pentru scriitorii paşoptişti, atitudine explicabilă prin conservatorismul său.

Gânditorul teoretizează specificitatea istoriei literare, fundamentată pe spirit critic şi exigenţă axiologică: „Istoria, ca şi critica literară, nu se cuvine a fi nici apologetică, nici difamatorie. Justa cumpănire a judecăţii este constitutivă pentru orice apreciere critică serioasă. Ea poate fi foarte necesară dacă este vorba a nu sărăci tradiţia de cultură de unele din câştigurile ei preţioase.”[25] În spiritul acestor criterii generale limpede enunţate, T. Vianu prezintă sintetic şi convingător directivele criticii maioresciene: combaterea fermă a latinismului, a eliadismului şi a etimologismului în vederea formării limbii literare; „normalizarea culturii prin popor”[26] (s.a), prin promovarea realismului popular în literatură; impulsionarea învăţământului în sensul modernizării necesare; elevarea gustului artistic al epocii. T. Maiorescu, ,,una din conştiinţele estetice cele mai înaintate”[27] ale vremii sale, ajutat de gustul său artistic avansat, a recunoscut şi a promovat pe toţi scriitorii importanţi din epocă: pe Eminescu şi pe Caragiale, pe Creangă, pe Slavici şi pe Coşbuc, pe Goga, Sadoveanu, Brătescu-Voineşti şi Duiliu Zamfirescu. „Dacă menirea criticii literare – precizează T. Vianu – este să recunoască valorile contemporane (s.n.) şi să câştige pentru ele preţuirea generală, nu i se poate contesta criticului Maiorescu, nici din acest punct de vedere, o acţiune pozitivă în epoca lui.”[28]

Potrivit lui T. Vianu, Maiorescu e comparabil cu mari oameni de cultură care au asumat şi au devansat tradiţia epocii lor: Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Nicolae Milescu, Constantin Cantacuzino şi Ion Eliade Rădulescu. Om modern, cu o solidă cultură clasică şi modernă, generală şi specială, Maiorescu a fost lipsit „oarecum” , e de părere T. Vianu, de elan şi entuziasm creator. În schimb, rămâne fără discuţie „unul dintre cei dintâi în care noua cultură adusă în ţara noastră de dezvoltarea socială şi-a găsit o întrupare deplină şi armonioasă.”[29] T. Vianu îl consideră pe T. Maiorescu „creatorul stilului de idei în literatura noastră”[30](s.n.), marcat de oratoria de catedră; lapidaritatea, proprietatea, claritatea şi causticitatea ironiei sunt dominantele stilistice ale operei maioresciene. T. Vianu remarcă şi devotamentul pe care Maiorescu l-a arătat constant cauzei literare, reliefând în special prietenia şi ajutorul permanent acordat lui M. Eminescu. În finalul studiului, actualizează întrebările iniţiale, repune în balanţă limitările şi meritele lui T. Maiorescu. Nelipsită de acomodări şi compromisuri, activitatea lui T. Maiorescu are înalte şi incontestabile aspecte pozitive pe care T. Vianu le enumeră conclusiv şi memorabil, eliminând astfel controversa Maiorescu „în sensul acceptării fără rezerve sau a contestării totale a operei lui. [...] Opera lui – încheie autorul – nu se cuvine a fi nici exaltată, nici negată. Trebuie studiată şi înfăţişând-o tineretului şi publicului mai întins, prin editarea ei îngrijită, trebuie sustrasă echivocului şi pusă în măsură de a fi asimilată după cuviinţă, cu atât mai bune motive cu cât starea generală de cultură, mai înaltă astăzi decât în trecut, va şti să reţină şi să folosească părţile pozitive ale influenţei emanate de ea, atât de numeroase şi însemnate.”[31] Aceste recomandări finale au semnificaţie generală, sunt valabile pentru opera oricărui scriitor român, prin urmare, şi pentru opera lui Vianu însuşi, care ar trebui citită, studiată, discutată, reeditată în folosul culturii române pe care gânditorul raţionalist a servit-o cu adevărat patriotism.

Studiul Înţelegerea lui Maiorescu are semnificaţia unui act cultural fundamental, marcând un moment hotărâtor în revizuirea lui Titu Maiorescu. Despre actualitatea lui T. Maiorescu astăzi, la două decenii de la revoluţie, (se) întreabă N. Manolescu în Istoria sa critică și găseşte valabile „problema spiritului critic, apelul la ordine şi la raţiune, redevenit actual în confuzia de astăzi a valorilor artistice, morale şi ideologice”[32], combaterea formelor fără fond şi autonomia estetică a operei de artă: „Logica limpede şi nenegociabilă a spiritului maiorescian – conchide N. Manolescu – se cuvine invocată cu tărie astăzi, când domneşte confuzia valorilor şi a criteriilor, în artă, în politică, în mentalităţi.”[33](s.n.) Aici gândim ca N. Manolescu. Şi, în completare, credem că se cuvine să invocăm şi spiritul clasic al lui T. Vianu care ne învaţă să (mai) credem în puterea gândirii şi a culturii salvatoare.

[1] T. Vianu, Junimea, Istoria literaturii române moderne, în Opere, 2, Scriitori români, Antologie de Matei Călinescu şi Gelu Ionescu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972, p. 166

[2] Ibidem, p. 183

[3] Ibidem, p. 183

[4] Idem

[5] Ibidem, p. 182

[6] Ibidem, pp. 182-183

[7] Liviu Rusu, Scrieri despre Titu Maiorescu, Bucureşti Ed. Cartea Românească, , 1979, pp. 9-10

[8] Ibidem, p. 9

[9] Ibidem, p. 11

[10] Ibidem, p. 13

[11] Ana Selejan, Literatura în totalitarism. 1955-1956. Bucureşti Ed. Cartea Românească, 1998, pp. 288-289

[12] Ibidem, p. 290

[13] Ibidem, p. 294

[14] T. Vianu, Opere, 2, ediţia citată, Note de Matei Călinescu şi Gelu Ionescu, Bucureşti Ed. Minerva, 1972, p. 710

[15] T. Vianu, Scrisoarea 331 Către Liviu Rusu, Bucureşti, 9 iunie 1963, în Opere, 14, Corespondenţă. Interviuri. Poemul Arcadia, Ed. îngrijită şi note de Vlad Alexandrescu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1990, p. 376

[16] T. Vianu, Opere, 14, Note, p. 633

[17] Ibidem, p. 710

[18] Ion Biberi, Tudor Vianu, Bucureşti, Editura Pentru Literatură, 1966, p. 172

[19] Tudor Vianu, Opere, 2, pp. 365-366

[20] Ibidem, p. 354

[21] Ibidem, p. 365

[22] Ibidem, p. 355

[23] Idem

[24] Idem

[25] Ibidem, p. 356

[26] Ibidem, p. 359

[27] Ibidem, p. 361