Kultural • Un credo transgresiv: J.G. Ballard

La o primă vedere/citire expresia crez trangresiv ar denota o contradicţie în(tre) termeni. Ştim ce presupune “crezul”: un general, o totalitate, un set de convingeri fundamentale pentru cineva sau ceva. Credo-ul implică afirmare, are în structura sa predicate de transcendenţă, de pozitivitate.

De cealaltă parte, trangresiunea/ trangresivul este o opţiune negativă , un “crez pe dos”, o încălcare, violare a unei limite, legi, a unor reglementări şi locuri comune.

Subiectul unui astfel de “paradox” este James Graham Ballard (1930-2009), scriitor englez, membru marcant al mişcării New Wave în literatura SF, pionier al curentului cyberpunk, jurnalist. Este autorul unor lucrări sofisticate, bizare, în mare parte autobiografice, scrise în genul post-apocaliptic, distopic.

Critica literară a impus adjectivul „ballardian” pentru specificul temelor şi scriiturii acestui nuvelist incomod: explorarea potenţialului sexual al tehnologiei, a convergenţelor dintre dorinţele ascunse, perverse şi beneficiile realităţii mecanizate, evidenţierea derapajelor psihologice pe care aceste conexiuni le angrenează.

Cea mai publicitară, controversată (şi ecranizată) cartea a sa, Crash, relevă articulaţiile unei subculturi a celor obsedaţi de accidentele de maşini - unde maşinile simbolizează mecanizarea lumii şi capacitatea omului de a se distruge pe sine prin intermediul tehnologiei pe care a creat-o. Acest univers underground al victimelor accidentelor este terifiant, violent omnisexual (fetişist şi masochist), protagoniştii fiind revitalizaţi şi magnetizaţi de energia sexuală brută pe care o obţin din nimicirea de sine.

În cele peste patru decade de carieră literară J.G. Ballard, a produs pe lângă ficţiune (The Wind From Nowhere; The Burning World; The Unlimited Dream Company; Empire Of The Sun; The Kindness Of Women; Cocaine Nights; Super-Cannes; Kingdome Come;The Atrocity Exibition; Vermilion Sands ş.a.) şi  deranj public, în special prin poziţionările sale politice faţă de evenimentele vremii, dar şi prin elaborarea în 1984 a unui text numit „ What I Believe” şi ulterior, a două autobiografii sfâşietoare (Miracles Of Life; Conversations With My Physician: The Meaning, If Any, Of Life).

Credo-ul ballardian: „cred în frumuseţea misterioasă a Margaretei Thatcher, în nările ei arcuite şi în luciul buzelor ei moi; în melancolia recruţilor argentinieni răniţi; în zâmbetele chinuite ale personalului din benzinării;(…) în frumuseţea tuturor femeilor, în trădarea imaginaţiei lor; în legătura dintre trupurile lor lipsite de vrajă şi farmecul balustradelor cromate din supermarket; în calda lor îngăduinţă a perversiunilor mele; cred în extincţia zilei de mâine, în epuizarea timpului, în căutarea unui nou început înăuntrul zâmbetelor chelneriţelor popasurilor auto şi al ochilor obosiţi ai controlorilor de trafic aerian din aeroporturile pustii. Cred în organele genitale ale marilor bărbaţi şi femei, în ţinutele corpului lui Ronald Reagan, Margaret Thatcher şi al prinţesei Diana, în parfumul plăcut emanat de buzele lor, când privesc spre camerele de vederi din întreaga lume. Cred în nebunie, în adevărul inexplicabilului, în simţul practic al pietrelor, în nebunia florilor, în bolile contractate pentru rasa umană de astronauţii Apollo. Cred în nimic. Cred în Max Ernst, Delvaux, Dali, Titian, Goya, Leonardo, Vermeer, Chirico, Magritte, Redon, Dürer, Tanguy, turnurile Watts, Francis Bacon şi toţi artiştii invizibili dinăuntrul instituţiilor psihiatrice ale planetei. Cred în imposibilitatea existenţei, în umorul munţilor, în absurditatea electromagnetismului, în farsa geometriei, în cruzimea aritmeticii, în intenţia ucigaşe a logicii. Cred în adolescente, în corupţia posturii propriilor lor picioare, în puritatea trupurilor lor neîngrijite, în urmele lăsate (…) în băile din motelurile murdare.

Cred în zbor, în frumuseţea unei aripi (…) în gingăşia bisturiului, în limitele geometrice ale ecranului de cinema, în universul ascuns din interiorul supermarket-urilor, în singurătatea soarelui (…) în inexistenţa universului şi plictiseala atomului (…) în eleganţa petelor de ulei ale unei nacele parcate pe pista de decolare. Cred în non-existenţa trecutului, în moartea viitorului şi în posibilităţile infinite ale prezentului. Cred în dezordinea sensurilor: în Rimbaud, William Burroughs, Huysmans, Genet, Celine, Swift, Defoe, Caroll, Coleridge, Kafka. Cred în proiectanţii piramidelor, ai Empire State Building, ai bunkerului Führer-ului din Berlin (…) cred în migrene, în plictiseala după-amiezii, în teama de calendare, în trădarea orologiilor. Cred în anxietate, psihoză şi disperare (…) în staţiile de benzină abandonate (mult mai frumoase decât Taj Mahal), nori şi păsări. Cred în extincţia emoţiilor şi triumful imaginaţiei. Cred în Tokyo, La Grande Motte, Wake Island, Eniwetok, Dealey Plaza. Cred în alcoolism, boli venerice, febră şi epuizare. Cred în durere, în disperare, în toţi copii, în hărţi, diagrame, coduri, jocuri de şah, puzzle-uri, orarele liniilor aeriene şi semnele indicatoare din aeroport. Cred toate scuzele, toate halucinaţiile, toată furia, toate mitologiile, memoriile, minciunile, fanteziile, eschivările. Cred în misterul şi melancolia unei persoane, în bunătatea arborilor, în înţelepciunea luminii”. Transgresiv, imanent, suprarealist, poetic sau toate la un loc? Rămâne de analizat, conchis, şi poate, subscris.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta