Kultural • Un izomorfism erotic: cânepă-sac-femeie

Revenim la etapele pregătirii cânepii în vederea obţinerii de pânză pentru saci şi alte obiecte de uz casnic, întrucât operaţiile respective sunt relevante pentru imaginarul erotomorf al poveştilor lui Creangă. Ivan Evseev ne asigură, într-o carte pe cât de informată, pe atât de utilă, plină de învăţăminte culese de peste tot, de virtuţile apotropaice ale cânepii, plantă industrială, alimentară şi medicinală cu numerose valenţe mitico-simbolice: „Specia Cannabis indica era folosită din timpuri străvechi ca mijloc ritual pentru obţinerea stării extatice în practicile yoga şi în cele şamanice. Geograful roman Pomponius Mela (sec. I. e.n.) consemnează folosirea acestei plante psihotrope la traci. „Nici un alt istoric nu ne asigură că urmaşii tracilor ar fi stârpit năbădăioasa buruiană sau ar fi înlocuit-o cu un soi având valenţe pur domestice, aşa că ne putem închipui supravieţuirea ei ca plantă perenă până pe vremea lui Creangă. Acelaşi Ivan Evseev mai scrie: „Deşi pe meleagurile noastre, în mod tradiţional, se cultivă doar specia textilă de cânepă (Cannabis sativa), plantei i se atribuie totuşi însuşiri <>: semănatul cânepii e însoţit de anumite practici rituale şi jocuri cu substrat erotic

(<>); torsul cânepii este patronat de mitica  Joimăriţă ; din sămânţa de cânepă Căluşarii făceau uneori un anestezic special; ”(Cf. Ivan Evseev, Enciclopedia semnelor şi simbolurilor culturale , Ed. Armacord, Timişoara, 1999).

Cititorul lui Creangă poate descoperi şi alte însuşiri infernale sau domestice ale operaţiunilor de cultivare şi prelucrare a cânepii. Dacă ne luăm după Enciclopedie… , ar exista două soiuri de cannabis: soiul indica (pardon de sexografie), plantă psihotropă moştenită de la traci, cu puteri halucinogene (după ce eradicaseră viţa de vie), şi soiul sativa, plantă textilă nelipsită în industria casnică, moldo-valahă, cu puteri erototrope, a cărei prelucrare incumbă afectuoase relaţii umane şi promisiuni lăsate cu cântec: „A zis lelea că mi-a da / Când s-a coace cânipa. / Ş-a duce-o la topitoare / Şi mi-a da dintre picioare. „Dacă ne luăm însă după text(il)ele lui Creangă, am avea şi cânipa dracului, Cannabis diabolicus, să-i zicem, plantă deasă, ocrotită de lege, crescută pe anatomia nevestei lui moş Nichifor. Supărat, chipurile, că băbătia lui n-a avut grijă de uneltele trebuitoare la drum- trusa cu scule-, şi nevoit să înnopteze cu Malca în pădure, harabagiul promite consoartei o severă pedeapsă corporală: „Da’ să ştii d-ta că babei mele n-are să-i fie moale cînd m-oiu întoarce acasă. Am s-o ieu de cînepa dracului şi am s-o învăţ eu cum trebuie să caute altădată de bărbat; că femeia nebătută e ca moara neferecată. Ţine-te giupîneşică! Hi, ha!!!”. În simbolistica trupului, cânepa ar corespunde părului, fie că e vorba de capelura blondă, brună sau roşcată, fie că e vorba - şi asta cu siguranţă este mai aproape de înţelesul scontat de autor -, de pilozitatea vaginală, de cânepa dintre picioare, cum zice cântecul invocat de povestaş, de cânepa vegetală, protectoare a chiperniţei.

Încâlcirea cânepii

Dar canabisul narcotizează sensibilitatea cititorului lui Creangă şi în alte texte, aparent inocente. În  Amintiri din copilărie, bunăoară, cânepa este cultură calamitată artificial. Micul infractor recidivist care se cheamă Nică jefuieşte cireşul copt-necopt din grădina vărului Ion, plecat de acasă la o „chiuă” după sumani. Cireşul în floare este mereu simbol al purităţii, dar cireşul copt nu poate fi decât simbol al ispitei. Surprins de mătuşa hapsână, tâlharul din cireş dă să fugă prin cânepa „crudă şi până la brâu de înaltă”, dar evadarea este dificilă. Urmărirea dramatică a „ghiavolului” prin cânepa imatură se soldează cu pagube considerabile evaluate de unchieşul cârpănos în prezenţa autorităţilor şi plătite de tatăl resemnat al băiatului. Să revedem filmul spectaculoasei urmăriri a eroului surprins în grădina moşului Vasile, precum altădată Harap-Alb în grădina Ursului: „Şi nebuna de mătuşa Mărioara, după mine, şi eu fuga iepureşte prin cânepă, şi ea pe urma mea, până la gardul din fundul grădinei, pe care neavând vreme să-l sar, o cotigeam înapoi, iar prin cânepă, fugind tot iepureşte, şi ea după mine până în dreptul ocolului pe unde îmi era iar greu de sărit; pe de laturi iar gard şi hârsita de mătuşa nu ma slăbea din fugă nici în ruptul capului! Cât pe ce să puie mâna pe mine! Şi eu fuga, şi ea fuga, şi eu fuga, şi ea fuga până ce dăm cânepa toată palancă la pământ; căci, să nu spun minciuni, erau vro zece-douăsprezece prăjini de cânepă, frumoasă şi deasă cum îi peria, de care nu s-au ales nimic. Şi după ce facem noi trebuşoara asta, mătuşa, nu ştiu cum, se încâlceşte prin cânepă, ori se împedecă de ceva, şi cade jos. Eu, atunci, iute mă răsucesc într-un picior, fac vreo două sărituri mai potrivite, mă azvârl peste gard, de parcă nici nu l-am atins, şi-mi pierd urma, ducîndu-mă acasă şi fiind foarte cuminte în ziua aceea…” Ionică se salvează sărind gardul, lăsând înăuntru leopardul rănit în orgoliu, pe mătuşa cu cânepa încâlcită şi cu inima cătrănită. A sări gardul să fie tot una cu a sări pârleazul?

Pentru cititorul de azi pare suspectă atâta înverşunare din partea mătuşii Mărioara pentru o mână de cireşe coapte-pălite furluate de nepot, după cum ni se pare deplasată tevatura făcută în jurul pagubei constatate. Şi mai ales ruşinea exagerată îndurată de Nică pentru povestea cu pălăncirea cânepii, numită „trebuşoară”, ne stârneşte zâmbetul. Noi ştiam deja că trebuşoară, în vorbirea nuanţată a lui Ipate, înseamnă şi altceva şi că barbarul din gradină nu mai este chiar un copil. O spune chiar el, amintindu-şi că la vremea aceea frecventa regulat băteliştea satului, locul de rendez-vous al flăcăilor şi fetelor intrate în rut săptămânal de week-end. Pentru documentare, să revenim la isprava care stârneşte oprobriul public-, fuga, fuga prin grădina vecinului: „D’apoi ruşinea mea, unde-o pui? Mai pasă de dă ochi cu mătuşa Mărioara, cu moş Vasile, cu vărul Ion şi chiar cu băieţii şi fetele din sat: mai ales duminica la biserică, la horă, unde-i frumos de privit, şi pe la scăldat, în Cierul Cucului, unde era băteliştea flăcăilor şi a fetelor, doriţi unii de alţii, toată săptămâna, de pe la lucru.” („bătelişte, s.f.-loc de întâlnire, de adunare”).

Cânepa: metonimie pentru femeie, sac fără fund, metaforă abisală

Ruşinea întâmplată lui Ionică la cireşe şi mai ales fabula cu încâlcirea cânepii foieşte de erotism adolescentin precoce. Creangă şi-a deformat cititorul care vede acum în toate frazele, în cele mai nevinovate episoade rememorate în timpul scriiturii, imagini si simboluri sexuale de un dinamism sănătos. YoNică se află la vârsta primelor impulsiuni erotice: „ Mă rog, mi se dusese buhul despre pozna ce făcusem, de n-aveai cap să scoţi obrazul în lume de ruşine; şi mai ales acum, când se ridicase câteva fete frumuşele în sat la noi şi începuse a mă scormoli şi pe mine la inimă. Vorba ceea:

Măi Ioane, dragi şi-s fetele?

Dragi!

Dar tu lor?

Şi ele mie!…”

O umbră de bănuială cade asupra relaţiilor dintre rudele apropiate eroului. Le notăm, fără a le mai comenta. Nică, flăcăul, a băgat mâna în scorbura de tei săltând de pe ouă pupăza dragă mătuşii, ceasornic fără minutar, expunând-o spre vânzare în iarmaroc, unde, după o sumară expertiză ornitologică, moşneagul mehenghi decide că e vorba despre un cuc armenesc. Te amuză să crezi că mătuşa Măriuca îşi reglează trezirile matinale după cântatul sezonier al pupezei în teiul ale cărui flori îndeamnă totdeauna la somn. Aş zice apoi  că pasărea cu sex incert scoasă la mezat nu putea fi achizitionată  decât de patafizicianul Luca Piţu din târgul Ieşului. Acelaşi adolescent cu sânge fierbinte, revin la Nică, se urcă premeditat în cireşul mătuşii Mărioara, altă scorpie, încâlcindu-i bunătate de canabis ca peria. Lectura devine la fel de vinovată precum sciitura, autor şi cititor se suspectează reciproc de intenţii ascunse, primul aruncând pietre în lac, al doilea, cu toţi înţelepţii lângă el, străduindu-se să le scoată. Trăite aievea de copilul-adolescent sau imaginate de Creangă, amintirile sunt reinventate din perspectiva omului matur care le face pre-texte pentru identitatea psihică nouă a autorului aşezat la masa de scris. G. Călinescu era de părere că Ion Creangă evocă în  Amintiri…”copilăria copilului universal”, afirmaţie deseori comentată şi contestată de critică,mai ales în ultima vreme. Eu aş zice că în Amintiri… asistăm de fapt la copilărirea scriitorului universal care, în actul scrisului, îşi ferchezuieşte amintirile. Memoria selectează şi toaletează aducerile aminte convenabile conştiinţei artistice în derulare după gradul lor de spectaculozitate epică. Oricum am da-o, cânepa din carte delimitează textual zona matricială a femeii, iar prelucrarea, coacerea, topirea sau chiar încâlcirea ei prematură sunt metafore care diseminează aventura erotică. Plantă vegetală textilizată care creşte la fel de bine pe masa scriitorului sau în grădina vecinului, cânepa devine metonimie pentru femeie, sac fără fund, metaforă abisală demnă de un mare scriitor.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta