Kultural • Un mizantrop negativist

E adevărat că presa cotidiană declanşează polemici spectaculoase, senzaţionale, de multe ori scandaloase. Presa cultural-literară, în primul rând cea săptămânală, intervine adeseori pertinent şi competent pentru a pune punctul pe i, prin semnături ale unor specialişti, cunoscători ai cauzelor adevărate ale polemicii. Ei sunt în măsură să dea verdicte şi sentinţe plauzibile, irevocabile.

Asemenea soluţii au apărut în reviste de prestigiu ca România literară, Observator cultural şi Apostrof. Mă refer, de data aceasta, la polemicile mai mult sau mai puţin violente pe care le-a declanşat cartea de memorii Viaţa uni om singur de Adrian Marino. În revista România literară, nr. 12/2010, am adnotat deja intervenţia lui Ion Pop, sub titlul Biografia ideii de singurătate. În numărul 13, pe acelaşi spaţiu publicistic de două pagini, intervine Dan C. Mihăilescu, preferând un titlu aproape pamfletar, ironic şi sarcastic, Un atlet al negaţiei. Ambii critici literari polemizează cu Adrian Marino, un redutabil teoretician, biograf şi exeget al lui Alexandru Macedonski, adresându-se acestuia în postumitatea şi posteritatea sa. Cred că mult mai echilibrat şi mai apropiat de adevăr este ardeleanul Ion  Pop al cărui incipit exegetic atenuează incomparabil nonşalanţa negativistă ce străbate eseul lui Dan C. Mihăilescu: Presa noastră amatoare dec scandaluri şi şocuri, a avut grijă să pregătească o intrare în scenă zgomotoasă a memoriilor lui Adrian Marino. Ofer, în continuare, pentru comparaţie, incipitul conclusiv totuşi al lui Dan C. Mihăilescu: Nu cred că exagerez flagrant dacă spun că Viaţa uni om singur mi se pare cea mai lamentabilă – adică de compătimit – confesiune din memorialistica literaţilor noştri. Mie mi se pare că Adrian Marino se abandonează cu cinism mizantropic şi egolatru negativismului, nefiind, prin vigoare, Un atlet al negaţiei, cum ni-l prezintă Dan C. Mihăilescu. Eseul lui polemic se află, probabil, mai aproape de pamflet decât de polemică.

Dan C. Mihăilescu structurează eseul pamfletar în patru secvenţe. Prima argumentează cu incisivitate modul în care, până la apariţia cărţii memorialistice a lui Adrian Marino, Romul Munteanu se afla pe podium, ca autor al confesiunii lamentabile, adică de compătimit. În viziunea lui Dan C. Mihăilescu, Adrian Marino a provocat o milă nesfârşită, inconştient de nedreptatea supremă, pe care şi-a făcut-o, în posteritate, cu mâna lui. Această carte postumă i-ar fi ruinat construcţia culturală temeinică, condamnând-o la uitare, alterare sau persiflare, la ridicol, un păcat capital, egal cu sinuciderea. A doua secvenţă poartă un subtitlu vădit dezaprobator, Fierea memoriei rele. Între memorialişti, Adrian Marino nu ştie să facă alchimia urâtului, a înfrângerilor, în numele unei morale cvasi-idilice a fabulei. El preferă atacul la baionetă, având memorie rea, ricanând casant sau vituperând revanşard cu voluptatea negativului. Pentru Dan C. Mihăilescu, e limpede că Adrian Marino suferea de mania persecuţiei, de macromegalie egocentrată, de fervoarea unicităţii, a magnamităţii perpetuu ulcerate. Este limpede şi pentru cititorul acestor acuze că Dan C. Mihăilescu recurge la un lexic neologistic exacerbat. Spiritul autocritic prea lucid şi tranşant al lui Adrian Marino care afirmă că am devenit incomformist, inadaptabil, iritat, irascibil, ursuz, antipatic, prea abstract, prea asocial, prea irealist. Concluzia lui Dan C. Mihăilescu este că, prin toate aceste tare psihice şi comportamentale asumate, Adrian Marino a ajuns la o situaţie precară de autoinsularizare. Adrian Marino este, indiscutabil, conştient de valoarea operei sale, pe plan naţional şi universal, atunci când afirmă că nici un clasic al criticii române nu poate oferi ceva asemănător şi că, în pofida acestei opere, am rămas acelaşi etern marginal, un cvasinecunoscut. Secvenţa a treia, cea mai amplă, din eseul Dan C. Mihăilescu, are titlul Ceilalţi? Mediocritate, oroare, nimicnicie. Eul lui Adrian Marino i-apare lui Dan C. Mihăilescu încapsulat în complexul lui Gulliver în ţara piticilor. Avem în această secvenţă, un imens insectar sau o rezervaţie în care fauna literară dintr-un interval de peste un secol, este etichetată ironic şi sarcastic, începând cu C. Meissner, ultimul junimist, o imensă mediocritate, continuând cu Arghezi, un magaziner sau recepţioner de hotel, cu Sadoveanu, incriminat pentru cabotinism, histrionism, G. Călinescu, fără nici o conştiinţă etică şi civică, fără nici un scrupul, George Ivaşcu o lichea simpatică, ilegalist, informator al Siguranţei, Alexandru Paleologu, exhibiţionistul monden, Ştefan Augustin Doinaş, dotat cu o imensă infatuare, Marin Sorescu, un oltean extrem de agil şi abil, cu cobiliţa prin Europa şi Mircea Dinescu, golănaşul de profesie. Nu numai scriitori sunt expuşi invectivelor, ci şi mai tot criticii literari: C. Regman este un fost propagandist marxist, Eugen Simion un carierist feroce, Valeriu Cristea, un obtuz comunist, Alexandru George un megaloman, extrem de infatuat şi nedrept, Luca Piţu, un măscărici verbal, Dan C. Mihăilescu însuşi apare ca o canalie literară, reprezentat al infernului critic, alături de Gheorghe Grigurcu. Nu-s cruţaţi nici teoreticieni şi critici europeni ca Roland Barthes, o  catastrofă intelectuală şi morală sau Ţvetan Todorov, pentru aroganţă şi insuficienţă. Dan C. Mihăilescu recunoaşte că multe dintre aceste verdicte sunt riguros exacte, problema este că Adrian Marino se contaminează ireversibil şi devine una cu miasmele vituperate. Dan C. Mihăilescu subscrie opiniilor exprimate în revista Observator cultural de Daniel Cristea-Enach, care-l vede pe Adrian Marino deplin scriitor în comportament, chiar dacă e anti-literar şi chiar a-literar în cărţile pe care le scrie. De asemenea, subscrie opiniei lui Antonio Patras referitoare la afinităţile marino-macedonskiene şi opiniei lui Paul Cernat, cel care subliniază contaminarea evocatorului cu moravurile contaminate. Din revista clujeană Apostrof citează concluzia lui Ştefan Borbely: Viaţa unui om singur e cartea unui om neliber sub aspect psihic, în care un om nu se luptă cu ceilalţi, ci cu propriii demoni.

În ultima secvenţă, Obsesia coroanei şi refuzul riscurilor, Dan. C. Mihăilescu ne facilitează o înţelegere justă, completă, a personalităţii lui Adrian Marino, receptiv la premiile Academiei şi ale USR, la Bursa DAAD şi PRO HELVETIA, la coordonarea revistei Cahiers Roumains d’etudes litteraires. Se pare că Adrian Marino a avut şi momente biografice de pendulare între obedienţă, acceptând relaţii oportuniste cu Dumitru Popescu-Dumnezeu, şi blamare vehementă, cioraniană, când decretează că România este o ţară a improvizaţiei, a fuşerelii permanente şi a şmecheriei generalizate.

În final, lansez o ipoteză…hermeneutică într-un enunţ interogativ: dacă, în viziunea lui Dan C. Mihăilescu, Adrian Marino este Un atlet al negaţiei, nu cumva este şi un campion al revizuirilor negativiste postdecembriste?  Cred că se situează astfel pe podiumul actual al revizuirilor critice din perioada comunistă, alături de Gheorghe Grigurcu şi Alexandru George.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta