Kultural • Un popă fuge de nebun în lume (II)

Creangă are un extraordinar simţ al cuvântului, cum s-a observat, şi o rară ştiinţă a finalului abrupt. Deznodământul Poveştii poveştilor demonstrează încă o dată coerenţa tematică şi simbolică a prozei sale: "Şi când se vede popa scăpat, o şi croieşte la fugă prin pădure ca un nebun, lăsând şi cal şi cutie şi bărneţ şi preuteasă şi cucoană şi tot, şi se ca mai tot duce în toată lumea. Şi dus a rămas şi până în ziulica de astăzi". Final deschis, năucitor. Salvatul fuge în pădure unde îşi găseşte salvarea definitvă. Aleargă de nebun prin pădure şi se duce în toată lumea. Ce să fie această lume, dacă nu tot o pădure obscură sau o pustie, spaţiu abstract destinat purificării, nelume potrivită sfâşierilor de sine. Până acum şi până aici personajul lui Creangă era om; om de rând, lacom şi neînfrânat, cu nevastă şi copii de botezat. Abia după lupta cu demonul va renunţa la tot, cum spune limpede fraza de mai sus, fugind în lume, abandonând fiinţe şi obiecte, renunţând la bunuri şi plăceri. Păcatul sodomiei în care a căzut involuntar a fost decisiv.

Dacă mă gândesc bine, eroii poveştilor lui Creangă, după rătăcirea rituală prin pădure sau la încheierea călătoriei iniţiatice prin lume, peste mări şi ţări, ajung acasă; la o casă; la casa lor; la o curte, la un palat, adică la castel. Nurorile babei se aşează în casele lor, capra revine din pădure la casa ei fără să se mai teamă de lup (ca şi Malca), cucoşul se întoarce bogat la casa moşneagului, Făt-Frumos şi împărăteasa lui din Povestea porcului se regăsesc la Mănăstirea-de-Tămâie (castel al sufletului), după care se instalează la curtea împărătească. Singuraticul Stan "s-a văzut la casa lui", Harap-Alb soseşte, după atâtea peripeţii, la curtea lui Verde-împărat, fata cea cuminte a moşneagului se înapoiază de la căsuţa Sfintei Duminici (aflată, desigur, într-un "codru întunecos") la casa nevolnicului ei părinte, purtând lădiţa fermecată. Ivan Turbincă (alt slujitor al Domnului) nu are casă; încolţit de Moarte, îşi pregăteşte racla pentru "casa de veci". După ruşinoasa păţanie cu Ionică Oişteanul, Vasile Hârgăoae, tenacele lui dascăl, "a trebuit numaidecât sa-şi iee tălpăşiţa din sat şi să se ducă în toată lumea, cu femee cu tot, de răul crăncălăilor". Singurul dintre eroii lui Creangă pierdut definitiv în lume, şi fără femeie, este acest popă pentru care nu mai există cale de întoarcere. Aşa cum nu mai există nici pentru Făt-Frumos, fiul iepei din povestea eponimă, părăsit pe lumea de dincolo de fraţii săi invidioşi. Numai popa face până la capăt experienţa capitală a vieţii : străbaterea codrului întunecos. Fugind în toată lumea, adică oriunde şi nicăieri, fugind de fapt de lume, ex-popa nu va reveni vreodată lângă ai săi. Ceilalţi eroi au plecat în lume ca novici şi s-au întors acasă iniţiaţi şi bogaţi, întemeindu-şi o familie. Este inutil a-i enumera. Popa cel din Povestea poveştilor se leapădă şi de familie şi de tot şi fuge asemeni lui Lot din Sodoma. Ferindu-se de tentaţii lumeşti, el accede la condiţia de sihastru. Ispita de a cunoaşte "darul" destinat (crezuse el) preutesei sale i-a venit în marginea pădurii. Şi tot aici, sub copacul pletos, s-a dat lupta cu demonul. Abia după lepădarea de lume eroul pătrunde, cu adevărat, în pădure, pregătit să se măsoare cu sine. Un alt pasaj din cartea lui Marcel Brion (Cf. Arta fantastică) sporeşte semnificaţia acestui final de poveste : " De obicei, omul nu trece de liziera pădurii şi de luminişurile în care se poate aventura fără primejdie. Până în străfundul pădurii răzbat doar sihastrul, adică omul care merge să se lupte cu sine, să-şi învingă minotaurul, «balaurul său interior», şi cavalerul, a cărui menire este să răpună monştrii..."   Pusnicul Dănilă a trăit această experienţă mai mult cu gândul decât cu fapta. Între sihăstrie şi viaţa de familie a ales-o pe ultima, a preferat huzureala: "- Aveţi noroc, spurcaţilor, că-mi sunt mai dragi banii decât pusnicia, că v-aş arăta eu vouă!" La pustnicie, ca formă superioară a reculegerii de sine, a mântuirii, nu ajunge decât acest popă. Niciunde în proza lui Creangă duhul nu a biruit atât de categoric trupul.

Strigat în gura mare, elementul licenţios revărsat abundent în povestea de faţă se retrage ruşinat, tocmai el, din faţa unor semnificaţii profunde. Hazul nebun nu ne împiedică să o citim la modul serios. Ba chiar ne îndeamnă. Când exista atâtea cărări tainice de acces spre inima acestui text luxuriant, în care cuvintele tabu se răsfaţă nemaivăzut, până la indecenţă şi grosolănie, reproşabile rămân, totuşi, lectura pe "uliţa mare" sau, şi mai rău, refuzul aprioric al lecturii.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta