Kultural • Un popă fuge de nebun în lume

Final neaşteptat în Povestea pulei, pentru că despre povestea din subtitlu e vorba acum. Dacă poveştile-poveşti (cu cucoşul, cu porcul, cu fata moşneagului sau cu Dănilă Prepeleac) aveau happy end-ul asigurat, toţi acei bătrâni şi tineri ajungând la comoară şi, implicit sau explicit, ajungând să o călărească pe Nevoie, nemaifiind tulburaţi de vreun rău pe astă lume, iată că o invidiabilă doamnă boieroaică, ajunsă ea însăşi călare pe Nevoie, sau invers, are parte de o huzureală şi de o fericire limitate. Când îi era lumea mai dragă, face ce face şi pierde odorul nepreţuit.

La întoarcere, aducătorul cutiei poposeşte în marginea unei păduri. Proza saltă brusc într-un plan grotesc-fantastic, atenţia cititorului fiind alertată de semne cunoscute lui: cineva străbate pădurea. Aşteptarea nu ne este frustrată, naratorul derulează cu o mare siguranţă secvenţele unui scenariu pe tema ispitirii, cunoscut deja din alte poveşti. Iată continuarea pasajului: "Era pe la amează în mijlocul verii, şi da inima din popă de căldură. Când pe la mijlocul drumului, trecând prin marginea unei păduri, stă la umbra unui copac pletos să se răcorească oleacă. Şi cum sta el de se răcorea, îi dă dracul în gând să umble în cutie şi să vadă ce-i acolo? (s.n., I.P.) Şi când se uită înlăuntru, ce să vadă?! Vede coşcogemite mascara, învălită în bumbac stropit cu aromate...".

Aşadar, un drum făcut nu atât din solicitudine, cât sub imboldul lăcomiei, frânt de un popas de refacere în marginea pădurii. Redus la liniile esenţiale, cadrul epic îşi păstrează întreagă puterea de sugestie. Chiar şi atunci când nu este tărâm al groazelor şi al beznelor sau pustie locuită de monştri, pădurea rămâne o latifundie a diavolului, un loc unde te pierzi moraliceşte, te schimbi, poţi deveni altul. Întâlnirea cu diavolul – nedorită şi inevitabilă, am mai scris-o, – are loc cu aceeaşi punctualitate şi în marginea pădurii. De data aceasta demonul nu este o prezenţă neapărat fizică, o apariţie grotescă stârnind râsul cititorului, ci o prezenţă psihică, un duh insinuat în mintea înfierbântată a călătorului. Atacă inteligenţa, aţâţă poftele, întinde curse viclene. Se ştie că femeia este convocată în toate marile Ispitiri..., inclusiv în aceasta imaginată de Creangă. Să se observe că "sfinţia-sa" se răcoreşte, deloc întâmplător, sub un copac pletos. La umbra amăgitoare a copacului din margine de codru (engramă a feminităţii stihiale) asistăm la o Ispitire sui-generis.

Este uşor de închipuit, pentru cine nu a citit povestea, ce se întâmplă când prea curiosul popă deschide cutia: cuprins de mierare, el şuieră declanşând inevitabil falusul buclucaş. Este partea cea mai dramatică şi mai grotescă, în absurdul ei, a acestei creaţii, una din capodoperele lui Creangă şi ale prozei româneşti, sortită ea însăşi din faşă să zacă într-o cutie a pudoarei, poleită cu aurul calp al neînţelegerii. Când citim că baba ori cucoana întrebuinţează cu meşteşug năstruşnicul obiect erotic, ne amuzăm de fantezia risipită în text de un povestitor mucalit, fără să ne mierăm, cum scrie Creangă. Este, să zicem aşa, în firea lumii să-şi procure felurite plăceri. Demenţa începe când instrumentul erotic pus întâmplător în funcţiune (păcatul intemperanţei!!) îl violează pe popă. Plăcerea a făcut loc agresiunii, desfătarea perversă este schimbată în tortură, batjocură şi pătimire.

Falusul năzdrăvan care îl munceşte pe popă este o întrupare a diavolului. Că în întreg episodul e vorba de un lucru necurat, se vede clar din text: "Popa atunci începe a răcni şi a zice: Doamne, izbăveşte-mă de vrăjmaş! Nu lăsa pre robul tău de batjocura diavolului! Că ţie unuia am slujit  şi afară de tine pre altul nu ştiu! – Dar toate erau în zadar". Există încă o probă zdrobitoare că falusul preia atributele diavolului. Omologia simbolică falus-drac este prefigurată de o "vorba ceea " implementată strategic la începutul celeilalte poveşti licenţioase, Povestea lui Ionică cel prost, unde se stipulează: " dracul în curu prostului zace". Culmea e că acţiunea falusului ia tocmai o asemenea direcţie în cazul prea cuviosului nestăpânit, victimă cvasi-inocentă a unui şir de alte abuzuri şi porniri vicioase. Soluţiile tehnice adoptate sunt ineficace, mişcările strategice, inutile.  " În sfârşit, dacă vede popa şi vede că nu mai este scăpare, scoate bărneţul de la izmene şi cu un capăt îl leagă de copac, iară cu celalalt capăt de bărneţ leagă pula cum poate, şi unde nu începe popa a se smuci şi-a cotigi în toate părţile, cum smucesc boii la tânjală, când trag ceva din greu, dar nu era chip... Se roagă el popa, răcneşte el popa, cârneşte el popa, dar nu-i nădejde de scăpare,c-a dat peste pulă mare..." În contra diavolului toate sforţările mecanice sunt zădărnicii. Mântuirea îi vine tot de sus. O divinitate milostivă şi poznaşă se îndură finalmente de greu încercatul ei rob: " În sfârşit, o leacă de nu era să iasă sufletul din popa; când, noroc de la Dumnezeu, eaca o vacă, pe care o pălise strechiea, cât pe ce era să dee peste dânsul să-l zdrobească! Atunci popa, de spaimă, începe a striga desnădăjduit: ho,ho! haram, mânca-te-ar lupchii să te mănânce! – Vaca dă în laturi, şi atunci numai eaca şi pula esă din curul popei!...” Colosală potriveală: o bestie muncită şi ea de vrăjmaş îl scapă pe popă de demonul aciuat în el. Instruite, baba sau cucoana rostesc simplu formula magică de control: " ho,ho! haram nesăţios!" Popa o spune şi el, din întâmplare şi aproximativ, pe un ton "desnădăjduit"; vorbe disperate de dinaintea nebuniei şi a morţii, şi totuşi, vorbe salvatoare. Oricare alt cuvânt pus în locul acestui deznădăjduit ar strica tot efectul.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta