Kultural • „Unde mergem, tată?”

Cum bine se ştie, cele două  prestigioase premii literare, Goncourt şi Femina, îi răsplătesc anual, de mai bine de un secol, pe cei mai apreciaţi romancieri de limbă franceză ai momentului. Le-am amintit împreună pentru că, între ele, există atât o legătură istorică semnificativă cât şi una privitoare la laureatul Femina din 2008 din romanul căruia ne face plăcere să prezentăm în continuare câteva pagini, în traducere. Mai precis, Premiul Femina apare în 1904, la un an după Goncourt, la iniţiativa unor reprezentante ale înaltei societăţi pariziene în frunte – e plăcut de menţionat – cu poeta de origine română, contesa Anne de Noailles. Apariţia sa se voia o replică tocmai la premiul Goncourt, considerat la momentul respectiv, de către aceste reprezentante ale literelor franceze, ca având tendinţe misogine, menit fiind a consacra în exclusivitate bărbaţi.

Or, laureatul din 2008 al premiului Femina a fost, cum se întâmplă mai rar, dar semnificativ pentru schimbarea de vremi şi moravuri, un scriitor, Jean-Louis Fournier, cu romanul său Où on va, papa ? apărut la Editura Stock. De semnalat, în trecere, faptul că romanul în discuţie fusese iniţial selectat şi de către juriul Goncourt.

Où on va, papa ? este istoria unui tată şi a celor doi fii ai săi, amândoi handicapaţi fizic şi mintal.  Este adresată şi dedicată acestor  doi fii, cărora nu le-a putut dărui niciodată o carte, din motive lesne de înţeles. „Când eraţi mici, m-a tentat uneori, de Crăciun, să vă fac cadou o carte, un Tintin, de exemplu. […] N-am făcut-o, însă, niciodată, nu era cazul, căci nu ştiaţi să citiţi. Şi nu veţi şti vreodată. Cadourile voastre de Crăciun vor rămâne, până la sfârşit, cubuleţele sau maşinuţele…[…]Acum […], am să vă ofer, totuşi, o carte. Una pe care am scris-o pentru voi. Ca să nu fiţi uitaţi, să nu rămâneţi o simplă poză pe un certificat de invaliditate. Şi ca să scriu nişte lucruri pe care nu le-am rostit niciodată. Remuşcări, poate. Căci nu am fost un tată foarte bun. Adesea, nu vă mai puteam suporta, îmi venea greu să vă iubesc. Cu voi, trebuia o răbdare îngerească, iar eu nu sunt un înger.” Cât despre tonul cărţii, în acelaşi text de prefaţă-dedicaţie: „Când se vorbeşte despre copiii handicapaţi, lumea ia un aer de circumstanţă, de parcă ar fi vorba despre o catastrofă. De data aceasta, aş vrea să încerc a vorbi despre voi surâzând. Căci m-aţi făcut şi să râd şi asta nu întotdeauna involuntar.” (p. 7-8)

Volumul conţine multe elemente autobiografice, autorul însuşi o mărturiseşte în cadrul unui interviu cu Daniel Picouly, jurnalist şi scriitor, la rândul său. Citind romanul, îţi dai seama că ar fi şi greu să fie altfel. În orice caz, este vorba de un  realism ce aproape depăşeşte pragul critic de suportabilitate. O carte de un verosimil zguduitor, de un hiperrealism greu de îndurat s-ar putea spune dacă, din când în când, autorul nu ne-ar atrage indirect atenţia că ne aflăm, până una alta, în faţa a ceva ce angajează, la nivelul limbajului, mult mai mult decât simpla sa referenţialitate. Că ne aflăm, aşadar, în faţa unei creaţii artistice. Prin ce procedeu? În general, unul de exhibare a cusăturilor, de scoatere în evidenţă a artificiului, sugerând că este vorba de o strategie a scriiturii artistice, dramatismul existenţial al relatării fiind sistematic contrabalansat şi, parcă, subminat de un fel de umor al disperării care bravează până la a friza cinismul.  În această zonă tulbure, unde disperarea şi notele de umor negru căutate creează o insolită vecinătate, se joacă întreaga miză a cărţii. Nu vorbeau formaliştii ruşi despre insolitare ca procedeu artistic fundamental? Ei  bine, Jean-Louis Fournier pare a realiza actul insolitării, definitoriu pentru artă, printr-un procedeu la limită, acela de a face să corespundă unui fapt existenţial dramatic, un fapt de stil greu de imaginat că l-ar putea, eventual, exprima: umorul cu note voit stridente, histrionice, un fel de lume pe dos a deznădejdii, sau, cu resursele poetice ale limbii române, un fel de „râsu-plânsu”.

[Un miracol pe dos]

 

De când a urcat în Chevrolet-ul Camaro, Thomas, zece ani, repetă la nesfârşit, ca de obicei: „Unde mergem, tată?”

La început îi răspund: „Acasă.”

După un minut, cu aceeaşi candoare, pune din nou aceeaşi întrebare, nu “salvează”. La a zecea întrebare „Unde mergem, tată?” nu îi mai răspund…

Nu prea mai ştiu unde mergem, bietul meu Thomas.

Mergem la voia întâmplării. Mergem să dăm într-un zid.

Un copil handicapat, apoi doi. De ce nu trei ? …

Nu m-aş fi aşteptat la asta.

„Unde mergem tată?”

Mergem la autostradă, s-o apucăm pe contrasens.

Mergem în Alaska. La mângâiat de urşi. Să ne lăsăm devoraţi.

Mergem după ciuperci. La cules de amanite phaloide, să facem o ciulama straşnică.

Mergem la piscină, să sărim de pe trambulina cea mai înaltă, în bazinul golit.

Mergem la mare. La Mont-Saint-Michel mergem: să ne plimbăm pe nisipurile mişcătoare. Să ne lăsăm înghiţiţi. Să ajungem în infern.

Imperturbabil, Thomas continuă: „Unde mergem, tată?” Poate că îşi va depăşi recordul. După a suta oară, va deveni într-adevăr irezistibil. Cu el nu te poţi plictisi, Thomas este regele running gag- ului.

 

Să ridice mâna cei cărora nu le-a fost niciodată teamă că vor avea un copil anormal.

Nu a ridicat nimeni mâna.

Toată lumea se gândeşte la asta cum te gândeşti la un cutremur de pământ, cum te gândeşti la apocalipsă, la ceva care nu se întâmplă decât o dată.

Eu am avut parte de două apocalipse.

 

Când priveşti un nou-născut te cuprinde admiraţia. Câtă perfecţiune. Te uiţi la mânuţele lui, îi numeri degeţelele, observi că sunt cinci de fiecare mână, la fel pentru picioare, eşti siderat, nici patru, nici şase, nu, exact cinci. De fiecare dată este ca un miracol. Să nu mai vorbim pe dinăuntru, unde totul este şi mai complicat.

Să faci un copil înseamnă să înfrunţi un risc … Nu ai parte de fiecare dată de lozul câştigător. Şi totuşi continuăm să-i facem.

La fiecare secundă, undeva, pe Pământ, o femeie aduce pe lume un copil ... Trebuie neapărat descoperită şi determinată să înceteze, a adăugat umoristul.

 

Ieri, am fost la Mânăstirea Abeville să-l prezentăm pe Mathieu mătuşii Madeleine, care este călugăriţă la carmelite.

Am fost primiţi în vorbitor, o mică încăpere cu pereţii văruiţi în alb. În peretele din spate, o deschizătură acoperită cu o perdea groasă. Perdeaua nu era roşie ca la teatrul de păpuşi, era neagră. Am auzit o voce, venind din spatele perdelei, zicându-ne: „Bună ziua, copii.”

Era mătuşa Madeleine. S-a călugărit, nu are dreptul să ne vadă. Am discutat un moment cu ea, apoi a vrut să-l vadă pe Mathieu. Ne-a cerut să punem căruciorul în faţa deschizăturii, apoi să ne întoarcem cu faţa către perete. Maicile au dreptul să-i vadă pe copiii mici, nu şi pe cei mari. Atunci ea a început să le cheme pe maici să vină să-i admire nepoţelul. S-a auzit un foşnet de rochii, râsete înfundate, apoi zgomotul perdelei deschizându-se. A izbucnit un concert întreg de laude, de ni ni ni, de na na na, adresate copilaşului miraculos. „Ce scump este! Uitaţi, Maică, râde la noi, parcă ar fi un îngeraş, un Isus mititel …!” Din puţin n-au spus că pare mai dezgheţat decât îl arată vârsta.

Pentru călugăriţe, copiii sunt, înainte de toate, creaturi ale Domnului, aşadar sunt perfecţi. Tot ceea ce face Dumnezeu este perfect. Ele nu vor să vadă defectele. În plus, este nepoţelul maicii stareţe. O clipă am fost tentat să mă întorc şi să le zic că nu e cazul să exagereze, să nu-şi mai bată joc.

N-am făcut-o şi n-am făcut rău.

Avea şi bietul Mathieu ocazia să se bucure o dată auzindu-şi complimente …

 

Nu-l voi uita niciodată pe primul medic care a avut curajul să ne anunţe că Mathieu este iremediabil anormal. Se numea profesorul Fontaine. Eram la Lille. Ne-a spus că nu trebuie să ne facem iluzii. Mathieu suferă de retard, nu se va vindeca niciodată, oricum nu este nimic de făcut, este handicapat, fizic şi mintal.

În noaptea aceea, nu am dormit prea bine. Îmi aduc aminte că am avut coşmaruri.

Până atunci, diagnosticul rămăsese vag. Mathieu suferea de retard, ni s-a spus că era doar unul fizic, mintal era sănătos.

Mulţi părinţi şi prieteni încercau, adesea cu stângăcie, să ne liniştească. De fiecare dată când îl vedeau, se arătau uimiţi de progresele pe care le făcuse. Îmi aduc aminte că, într-o zi, le-am zis că eu sunt uimit de progresele pe care nu le făcuse. Mă uitam la copiii altora.

Mathieu era moale. Nu reuşea să-şi ţină capul drept de parcă ar fi avut gâtul de cauciuc. În timp ce copiii altora iţeau trufaşi capul, să ceară mâncare, Mathieu rămânea întins. Nu-i era niciodată foame, îţi trebuia o răbdare de înger ca să îl faci să mănânce, iar el, adesea, mai şi vomita în poala îngerului.

 

Dacă un copil care se naşte este un adevărat miracol, unul handicapat este un miracol pe dos.

Bietul Mathieu avea vederea slabă, oasele fragile, picioarele strâmbe, foarte curând a devenit cocoşat, avea părul zbârlit, era urât şi, mai ales, era trist. Era greu să îl faci să râdă, repeta ca pe o melopee: „ Oh, la, la Mathieu… Oh, la, la Mathieu…” Uneori avea crize sfâşietoare de plâns, ca şi cum ar fi suferit crunt că nu putea să ne spună nimic. Mereu am avut impresia că îşi dădea seama de starea în care se află. Probabil că se gândea: „Dacă aş fi ştiut, nu aş mai fi venit.”

Mult am mai fi vrut să-l ocrotim în faţa sorţii crâncene care se abătuse asupra lui. Cel mai cumplit era că nu puteam face nimic. Nu puteam nici măcar să îi alinăm suferinţa spunându-i că îl iubim aşa cum este. Ni se spusese că este surd.

Când mă gândesc că eu sunt autorul zilelor sale, al cumplitelor zile pe care le-a petrecut pe Pământ, când mă gândesc că eu l-am adus pe lume, îmi vine să îi cer iertare.

 

[ … ]

 

Deseori, Mathieu face „vârrr- vârrr” din gură. Se crede o maşină. Cel mai cumplit este când se crede pe circuitul de 24 de ore de la le Mans şi huruie toată noaptea fără ţeavă de eşapament.

I-am zis de mai multe ori să oprească motorul, dar fără succes. Imposibil să-l linişteşti.

Nu reuşesc să dorm, iar mâine trebuie să mă trezesc devreme. Îmi trec uneori idei teribile prin minte, îmi vine să-l arunc pe fereastră, doar că noi locuim la parter şi n-ar ajuta la nimic, am continua să-l auzim.

 

[ … ]

 

Thomas numai ce-a venit pe lume: este superb, blond, cu ochii negri, privirea vie, mereu surâzător. Nu voi uita niciodată bucuria pe care am trăit-o.

Este foarte reuşit, un obiect preţios şi fragil. Are părul blond, seamănă cu un îngeraş de Botticelli. Nu mai ostenesc luându-l în braţe, pipăindu-l, jucându-mă cu el, făcându-l să râdă.

Mi-aduc aminte cum le-am mărturisit unor prieteni că, de data aceasta, îmi dau seama ce înseamnă să ai un copil normal.

 

M-am cam grăbit cu optimismul. Thomas este firav, bolnăvicios, a trebuit să-l internăm de mai multe ori. Într-o zi, medicul nostru curant are curajul să ne spună adevărul: Thomas este şi el handicapat, la fel ca fratele său.

Thomas s-a născut la doi ani după Mathieu.

Lucrurile revin la normal, Thomas va semăna din ce în ce mai mult cu frate-său. Sunt la cea de-a doua Apocalipsă.

Cu mine, natura a avut mână grea.

Nici măcar TF1, spre a face eroul cât mai zguduitor şi a aduce lacrimi pe chipurile telespectatorilor, nu ar îndrăzni să transpună acest gen de situaţie într-un film de televiziune, de teama de a nu întrece măsura, de a nu fi luaţi în serios şi, în final, de a se face de râs.

 

Natura mi-a acordat rolul principal de tată model.

Mi se potriveşte oare fizicul cu rolul?

Voi fi oare un model?

Voi provoca plânsul sau râsul?

 

 

 

Social Bookmarking