Opinie • A fost abrogat şi dreptul la moarte!
„Deprins e omul, când aude vorbe, să creadă ca sub ele-i şi gândire!”.
(GOETHE)
Cristina Anghel. Greva foamei 70 de zile. Protest îndreptat împotriva diminuărilor salariale din domeniul bugetar – în speţă, din învăţământ. Împiedicată să moară degeaba pentru crezul ei de către episcopul Covasnei şi Harghitei, Preasfinţitul Ioan. Băsescu, cel mai informat om din România, cică n-a avut habar de protestul ei, dar nici măcar să afle ce-a dorit protestatara nu s-a înghesuit. Dinspre zona portocalie răzbăteau zvonuri c-ar fi nebună…
Adrian Sobaru. S-a aruncat de la balconul Camerei Deputaţilor. Protestul lui nu a avut legătură cu tăierea unei părţi din suma care o primeşte ca ajutor pentru copilul său, care suferă de autism, ci pentru a vedea o speranţă. „Dacă lăsăm lucrurile aşa înseamnă că hoţia şi minciuna sunt bune, iar bunul simţ trebuie să dispară”, a afirmat acesta. Împiedicat să moară de către făcătorii de minuni în halate albe de la spitalul universitar. Înainte de a se arunca în gol, el a strigat: „Boc, mi-ai ucis familia!” şi „Aţi luat pâinea de la gura copiilor mei!”. Boc a cerut să se curăţe repede sângele şi a trecut imperturbabil, ca un zombi teleghidat, la votul în plen pentru moţiunea de cenzură, a cărei netrecere mai nenorocea nişte milioane de oameni. Reacţia puterii? „E nebun! Îi facem dosar penal!”. Lăsăm la o parte incompatibilitatea nebuniei cu acţiunea penală, dar în sfera portocalie orice e posibil…
Petru Murjan. Ofiţer în retragere în vârstă de 59 de ani. Şi-a dat foc, pe 8 iunie, în faţa Palatului Cotroceni, în semn de protest faţă de reducerea pensiilor militarilor. Nu s-a uitat nimeni la el, ca la un câine! „E nebuuun”, urlau oficinele puterii. „Dacă l-aş întâlni pe Băsescu, l-aş scuipa!”, îşi arăta respectul faţă de Băsescu, într-un interviu luat pe furiş de către Cristiana Anghel, fostul militar.
Un pic mai încolo de Petru Murjan, în aceeaşi zi, se urca pe un stâlp din faţa Cotroceniului ameninţând că se sinucide Neculai Stanciu, de 28 de ani, provenit dintr-un centru de plasament, a rămas pe drumuri. De câteva luni, a rămas şi fără serviciu. Pe un cearşaf care flutura alături se putea citi: „Nu există drepturile omului în România. Vă rog să îmi daţi dreptul la moarte”. „E nebuuun”, zbierau vuvuzelele portocalii. Pe 10 august, omul şi-a reluat locul pe stâlp, de data asta cu un pistol cu bile în mână. La gurile psihiatrilor, psihologilor, sociologilor, şi tuturor sociopaţilor se băteau turcii! E mai uşor să mitraliezi cu etichete decât să încerci să înţelegi sau – Doamne fereşte! – să întinzi o mână de ajutor… Parcă şi Olanda zicea că nu mai suntem un stat de drept… N-am crezut-o pe ea şi să-l credem pe Neculai Stanciu???Ar fi culmea!…
Patru poliţişti în iunie, în greva foamei. Protestele au fost declanşate după ce norma de hrană a fost redusă. Igaş le-a recomandat să renunţe. Pe „linia” Internelor, se zvonea deja că sunt stresaţi de serviciu şi-n prag de nebunie, deci de… „lăsare la vatră”…
Din ce în ce mai mulţi oameni sunt gata de sacrificiul suprem pentru drepturile lor şi ale confraţilor lor. Li s-a abrogat însă şi acest drept, cu o brutalitate şi o nesimţire demne doar de specimene de la baza lanţului trofic. Cu alte cuvinte: muriţi, da’ faceţi-o liniştiţi: nu numai că nu ne pasă, da’ ne mai deranjaţi şi feng shui-ul portocaliu şi cravatele violet! Sau, trăiţi, dar vă declarăm nebuni, ca pe vremea lui Ceauşescu! Ori, în cel mai fericit caz, ţi se spune: OK, ai dreptate, poţi muri cu dreptatea-n mână de-acum! Culmea tupeului este că toţi factorii de decizie îi dau dreptate protestatarului sinucigaş pentru un crez şi se declară gata să răspundă afirmativ cererilor sale! Atunci, de ce e nevoie de gesturi atât de radicale, inexistente într-un stat de drept, dar frecvente într-un regim nedemocratic, într-o ţară în care toţi exponenţii puterii se declară anticomunişti? Sau om fi, cum spunea cineva în troleu, un popor de oi? Probabil că da, dar nu pentru că am fi lipsiţi de reacţii, ci pentru că suntem conduşi de lupi în piele de oaie…
Cine nu face nimic devine complice, nu de alta, dar de tăcut nimeni nu tace, toată lumea (nota bene: inclusiv reprezentanţii puterii – Oajdea, de exemplu!) protestează, sprijină, se solidarizează şi susţine, la modul retoric, doleanţele poporului. Fiind atât de ocupaţi cu vorbitul – pe blogurile personale sau la televizor, reprezentanţii puterii uită că, de fapt, ei sunt cei care ar trebui să şi facă ceea ce promit mereu că vor face. Adică ceva mai mult decât simple declaraţii de intenţii, solidarizări ipocrite şi condamnări – pe cât de zgomotoase, pe atât de lipsite de consecinţe juridice…
Însă, pe plan european, din 2005 încoace, observăm că tânăra generaţie a-nceput să se radicalizeze, sastisită de nesimţirea şi nepăsarea guvernamentală. Observând că grăiesc ca Moise-n pustiu, au început revolta civilă a mahalalelor, protest de o amploare nemaiîntâlnită, manifestat mai ales prin incendieri, mii de maşini pierind în vâlvătăi. Cu greu, Sarkozy a readus situaţia la normal, dar a luat măsuri ca să se evite, pe viitor, astfel de evenimente, iar faptul că a înţeles fenomenul şi a luat deciziile corespunzătoare şi la vremea lor, l-a adus în scaunul de preşedinte al Franţei.
Chiar în aceste zile, ce vedem la Londra invadată de 16.000 de poliţişti pentru a menţine ordinea, se poate întâmpla mâine la Bucureşti. Cartierele sărace, incendierea secţiilor de poliţie, magazine devastate, protestatari care molestează lumea pe străzi. E nevoie de o scânteie cum s-a produs la Londra unde un tânăr a fost ucis de poliţie, din greşeală, zice aceasta.
În anii 90 acelaşi fenomen la Los Angeles, pornit de la moartea unui tânăr într-un incident cu poliţia, urmat de proteste violente. Bilanţ – morţi, răniţi arestări, distrugeri de multe milioane de dolari. Tiparul e acelaşi. Cei mai mulţi sunt şomeri, locuiesc împreună cu părinţii în spaţii insuficiente, nu au educaţie şi meserii, sunt fără o perspectivă. Vă sună cunoscute aceste lucruri? Cu ce seamănă?
Ce vedem acum la Londra seamănă mult cu incendierile şi protestele de acum câteva luni, tot de la Londra. E surprinzător cât de uşor se inflamează strada acolo, cât de repede sunt organizate protestele. Şi atunci pe Tamisa a fost un weekend după acelaşi scenariu. Se devastează magazine, sunt incendiate maşini, se strigă nemulţumirea. Intervine poliţia, încep încăierările. Arestări, presa scrie popularizându-i, sala de tribunal, pedepse uşoare pentru că legea e îngăduitoare. Tinerii se întorc ca nişte eroi în cartierele sărace după ce sunt eliberaţi timpuriu şi o iau de la capăt. Dacă nu aceiaşi, noua generaţie. Este o boală socială a marilor oraşe, Londra în acest caz. Mâine în Bucureşti?
Marile crize economico-financiare au dus mereu la schimbări sociale şi politice majore. Criza din 1929-1933 a dus la un război care a instaurat socialismul la cârma a zeci de state. Criza de supraproducţie din anii ’80 a distrus, tot violent, socialismul. Criza începută în 2008 aduce şi ea violenţele ei, iar China, conform vechilor profeţii de „expansiune a rasei galbene”, se extinde cu investiţiile până în cele mai conservatoare ţări capitaliste, dar tot acolo se experimentează şi un posibil nou tip de societate, care să urmeze capitalismului muribund, ce şi-a trăit traiul, şi-a mâncat mălaiul. Întocmai ca şi în cazul crizei financiare mondiale, refuzăm să credem că nouă ni s-ar putea întâmpla. Dar, ca şi în cazul crizei financiare, vom fi loviţi în moalele capului, căci nu se pune problema DACĂ ni se va întâmpla, ci CÂND.
Presimt că mămăliga (devenită piftie în două decenii) îşi va mări frecvenţa de explozie: de la de 2 ori pe secol, la măcar 3, iar puterea portocalie plimbă, inconştientă, feştila pe lângă butoiul cu benzină…
Komenteaza articolul
