Opinie • A fost aici, dar şi acolo…

Într-o societate multilateral dezvoltată în care asemenea mie, tineri şi bătrâni aşteptau într-un decembrie de neuitat, pe frigul apropiat celui din case şi din suflet, zorii dătători de speranţă pe la porţile depozitului Peco de pe Str Aurel Vlaicu în ideea că vor reuşi să schimbare butelia de aragaz goale cu una încărcată. Aceleaşi cozi, alţi figuranţi, de regulă cei care nu făceau parte din privilegiaţii sistemului, dar de această dată pentru a cumpăra laptele şi pâinea cartelate, fireşte. Aceeaşi zori îi apucau şi acei români trişti dar cu speranţa în mai bine, care de pe peronul din Halta C.A.M. luau trenul personal cu destinaţia Petroşani, de unde aveau să se întoarcă acasă cu pâine.

Aceleaşi lipsuri şi în mod cert frustrări mai mari decât ale noastre, le aveau şi unii necunoscuţi care în modestia lor au preferat să fie admiraţi în tăcere de cei care mai au habar de menirea lor.

Printre aceşti oameni la care mă refer şi care în mod indubitabil au avut ca leit motiv, cuvintele marelui Nicolae Iorga cum că, citez…” Adevărul este pretutindeni, dar nu-l recunoaşte decât cel care-l caută”, se număra şi Mihai Crean­gă, despre care, colegii de la Tipografia din Tg-Jiu îşi aduc aminte cu o admiraţie pe care atunci nu aveau cum să şi-o arate.

Ce anume căuta un om al literelor cu stagiul în capitală, în oraşul lui Brâncuşi? Întrebarea are un răspuns pe măsură, cu rădăcini ancorate în voinţa şi crezul lui Mihai Crean­gă şi altor oameni de bine şi anume în dorinţa de schimbare a sistemului care numai în documentarele comandate de mai marii partidului, părea a fi infailibil. Nu era vorba de o vizită de lucru a acestui om pe meleagurile Ecaterinei de la Jiu, ci de o şedere forţată în urbea noastră dat fiind poziţia adoptată împotriva unui regim aflat la apusul existenţei sale şi care prin truda unor necunoscuţi nouă celor obişnuiţi, dar sigur prea cunoscuţi puterii, pregăteau venirea vremurilor mai bune. Avem de-a face cu acei paşi siguri făcuţi în tăcere de disidenţii acelor vremuri, adică cei pe care „The Oxford English Reference Dictionary" îi numea „persoane în dezacord cu majoritatea sau cu punctul de vedere oficial".

Personal cred, că istoricul Roy Medvedev a dat cea mai reuşită conotaţie termenului de disident al regimului comunist şi anume, citez… „Un disident face mai mult decât să gândească diferit şi să nu fie de acord ; el îşi declară în mod deschis dezacordul şi îl probează într-un mod sau altul în faţa compatrioţilor săi şi a statului. Cu alte cuvinte, el nu se plânge doar în viaţa particulară, în faţa soţiei sau a prietenilor apropiaţi".

Dar pentru ca strigătul de disperare al acestor persoane să acopere muzica laudativă, prin care festivalurile naţionale şi nu numai propovăduiau binefacerile socialismului multilateral dezvoltat, era nevoie de un suport tehnic care s-a dovedit a radioul finanţat de lumea liberă şi care a reuşit să trezească în poporul român mândria şi speranţa în mai bine.

Aşadar 15 martie 1949 Guvernul Statelor Unitea înfiinţat Comitetul Naţional pentru o Europă Liberă (National Committee for a Free Europe), pârghie prin care de la sediul din München, pe calea undelor se purta o veritabilă campanie de război război psihologic împotriva atrocităţilor sistemului comunist aflat după greoaia Cortină de Fier, care în timpul Războiului Rece împărţise Europa în cele două blocuri: capitalist în vest şi socialist în est.

Situaţia geo politică, nevoia de comunicare cu ţările pe grumazul cărora încă mai odihnea bocancul sovietic care strivise orice încercare de primăvară în suflet şi în gândire, au fost factorii care au făcut ca în 1976 Radio Free Europe să se comaseze cu postul Radio Liberty înfiinţat în 1951 de „Comitetul American pentru Eliberarea Popoarelor din Rusia” şi orientat fireşte spre emisiuni vădit anti-comuniste, unificarea celor două izvoare de speranţă, dând naştere Radio Free Europe/Radio Liberty (RFE/RL).

În perioada grea prin care poporul nostru trecea, mă refer aici la anii 70-80, Radio Europa Liberă a constituit după părerea mai mult decât autorizată a unor oameni de calibrul domnului Nestor Rateş, fost director Radio Europa Liberă, supapa de evacuare a nemulţumirilor şi confidentul a milioane de români, în opinia acestui mare om ca de altfel mulţi alţii rămaşi pentru generaţia mai tânără încă necunoscuţi, starea pe care o trăiau românii era cea atât de plastic numită şi anume, citez … „Se aşeza omul seara în faţa aparatului de radio, îl deschidea şi apoi intra într-o relaţie intimă cu vocile care spuneau la microfon ceea ce ei doar îndrăzneau să gândească”.

Mulţi români care prin sacrificiile necunoscute îndeajuns, au contribuit la crearea premiselor necesare spargerii zidurilor care ne izolau de restul lumii, au toată autoritatea să se numească disidenţi. În viziunea redactorilor secţiei române a postului de radio Europa Liberă, un număr de şatezeci şi două persoane au făcut parte din acestă clasă rasată ce a reprezentat-o „disidentul, printre acestea regăsind cu uşurinţă mari nume precum Mircea Dinescu, Aurel Dragoş Munteanu, Doina Cornea, Andrei Pleşu, Gheorghe Ursu, Geo Bogza, Ana Blandiana, Petre Mihai Băcanu, Dan Deşliu, Constantin Pârvulescu, I.C. Brătianu, Mihai Creangă, Corneliu Mănescu, Silviu Brucan, Mihai Botez, Radu Filipescu şi lista ar putea continua.

De lotul Mihai Creangă şi textul primei pagini a ziarului „România”, scos din ţară într-un pachet de ţigări sigilat împreună cu fotografiile celor condamnaţi pentru curajul lor de a se opune în acest mod politicii anti sociale a regimului ceauşist, a vorbit pentru prima oară la finele lui februarie 1989 radio Europa Liberă în cadrul emisiunii Realitatea românească.

Poate cineva îşi pune încă odată întrebarea, ce cauta Mihai Creangă pe această listă şi mai ales în judeţul lui Tudor Vladimirescu? Răspunsul îşi are originea în vara anului 1988, când la propunerea şi împreună cu Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu, Alexandru Chivoiu şi Elena Gheorghe, au consfiinţit şi purces la pregătirea lansării în condiţii deosebit de grele ziarul „România".

Deşii temerarii acestui act de curaj apreciau că citez…” Credeam că nemulţumirea în România e aşa de mare, că nimeni nu se mai duce să toarne”, s-a găsit cineva care a încercat dar nu a reuşit întru totul să reteze zborul ideii de schimbare, în ianuarie 1989 aceştia au fost arestaţi, anchetaţi şi judecaţi, cu excepţia lui Petre Mihai Băcanu ceilalţi fiind eliberaţi condiţionat şi dispersaţi în oraşe din provincie, Anton Uncu la Piatra Neamţ ca bibliotecar şi Mihai Creangă la Târgu Jiu.

Cazul a fost înfierat de publicaţiile aflate sub comanda aparatului de partid, cuvintele grele care răzbăteau de la Cabinetele 1 şi 2, dar şi de pe alte paliere, nemaifiind în măsură să acopere murmurul intelectualităţii, al muncitorilor şi celorlalte categorii sociale sătule de atâta întuneric şi lipsuri, care aşteptau ca la Plenara lărgită a CC al PCR din 24-25 octombrie 1989 sau cel mai târziu Congresul al XIV - lea din 20-24 noiembrie 1989 să se producă schimbarea.

Aşadar Mihai Creangă a fost exilat în urbea noastră, directivele de partid şi de stat sugerau să desfăşoare activităţi necalificate într -unul din combinatele cu care judeţul nostru se mândrea în acele vremuri apuse.Dar intuiţia şi de ce nu curajul unui om de suflet, mă refer aici la fostul prim-secretar Pîinişoară, au făcut ca cel căzut în dizgraţiile sistemului să desfăşoare activităţi cu care era atât de familiarizat la Cinematografie, unde se ocupa de creionarea programelor de sală, fapt care a condus la permanentizarea unor contacte fizice cu salariaţii Tipografiei Tg-Jiu unde venea destul de des pentru crearea acestor programe.

Tipografia şi jurnalismul pe care nu le-a trădat niciodată erau totul pentru acest om primit, poate la început cu temere, de cei ce dădeau speranţei o nouă identitate prin intermediul ziarelor. Pregătirea, prestanţa, încrederea în forţa pentru unii latentă a acestui popor oropsit, au făcut ca Mihai Creangă să fie apreciat şi atunci dar şi acum după 21 de ani, de oameni precum maistrul tipograf aşa cum îi plăcea să-l numească pe Popescu Constantin, dar şi de cei care s-au dus de lângă noi, mă refer la Băleanu Constantin, Iacob Xenofon şi mulţi alţii.

Foştii angajaţi ai tipografiei îşi reamintesc că, încet, dar ferm, Mihai Creangă afirma încă din luna mai 1989 că Nicolae Ceauşescu nu va mai prinde Anul Nou pe funcţie, lucru care confirmă că deşi exilat în oraşul nostru, filat de securitate, lucrat de informatori, fostul jurnalist de la România Liberă era în contact cu ceilalţi disidenţi care în tăcere sau prin intermediul posturilor de radio „Europa liberă“şi Vocea Americii, făceau ca sistemul comunist din România să se clatine înainte de a cădea definitiv.

Îşi mai amintesc foştii ziarişti şi tipografi că în seara de 22 Decembrie 1989, Mihai Creangă a pus întrebarea cum se va numi ziarul care urma a fi tipărit într-o Românie liberă şi care urma să înlocuiască Gazeta Gorjului. Oamenii de bine din tipografie au opinat ca denumirea să fie Gorjeanul în semn de mare respect pentru Jean Bărbulescu iniţiatorul şi realizatorul ziarului „Gorjanul" de la Târgu-Jiu, al cărui prim număr a fost scos la 15 martie 1924.

Şi pentru că era primul număr, Mihai Creangă a avut marea onoare şi plăcere ca articolul care îi poartă semnătura şi intitulat „Simplă mărturisire” să apară în acele ceasuri de maximă încordare, în paginile „Gorjanului."

Că a fost prezent şi aici dar şi la Bucureşti unde era aşteptat de cei alături de care a luptat pentru clipele care deveneau realitate, o dovedeşte faptul că în acea noapte de neuitat, Mihai Creangă a plecat din Tg-Jiu direct în Piaţa Universităţii, zorii zilei de 23 Decembrie liber, găsind-ul acolo, unde a căpătat viaţă idealul mult aşteptat LIBERTATEA.

 

 

Social Bookmarking
Nu au fost postate comentarii pentru acest articol.