Opinie • Antichrist: o hermeneutică de gen!?

Controversata peliculă, Antichrist, aparţine regizorului danez Lars von Trier şi a provocat un imens scandal în lumea filmului, la festivalul de la Cannes din 2009.

La aproape un an de la lansare, această „poezie vizuală” bântuie şi seduce încă, datorită în special, criticii standard de cinema (moralizatoare şi cu parti pris-uri), dar şi publicităţii promovatoare de „fruct interzis”.

Acest „titlu-kamikaze” intrigă deoarece problematizează specificul uman, relaţiile de gen, relaţiile de putere între genuri, răul radical latent al genului uman; deoarece explorează teritoriile morale ale tragediei (anxietatea, vina, ruşinea, eşecul, extincţia).

Registrele interpretative ale filmului depăşesc filosofia genului, includ şi conotaţii de ordinul psihanalizei, ocultismului, teozofiei şi astronomiei.

Pelicula displace, din pricina opţiunii autorului pentru elementele „negative” estetico-etice şi de imagistică: violenţa directă, excesivă şi necosmetizată; sexul explicit; grotescul (scene de tortură şi automutilare genitală); „insinuarea unei teologii perverse, satanice”; misoginismul de fond ş.a.

„Un film trebuie să fie ca o piatră în pantof” precizează instigator regizorul, însă cu Antichrist-ul se poate vorbi de un pumn de pietricele pentru fiecare pantof…genul de producţie care te afectează emoţional, care te bagă în priza chestionării de sine (şi de alţii), a cogitării cu privire la lucrurile cu adevărat cardinale!

În registru (restrictiv, poate) de gen, filmul este o splendidă parabolă despre durerea şi disperarea unor fiinţe arhetipale (un El şi o Ea), un raport complex, freudian între civilizaţie şi natură – personajele fiind exemplare pentru comandamentele de bază ale „naturii” umane: raţiunea şi instinctul.

Temeiul „conflictului de gen” (pe care îl evidenţiază pelicula), îl constituie o situaţie umană limită: sfârşitul vieţii unui copil, care îndurerează un cuplu (un terapeut şi o scriitoare), le răneşte sufletele şi le problematizează mariajul. Survine o întrebare tulburătoare: ce mai subzistă-rezistă dintr-un cuplu în urma unei pierderi?

Pornind de aici, încep disproporţiile, diferenţierile, specificul esenţial de gen. Ea trăieşte fizic, stadial angoasa pierderii. El este distant, arogant, insensibil, încearcă să raţionalizeze maieutico-terapeutic nevroza ei. Această fisură empatică, se accentuează progresiv, singura convergenţă aflându-se doar la nivelul sexualităţii.

Toate acestea se petrec în primă fază, în plan social (civilizat, normat), însă ca urmare a uni acord terapeutic (pentru depăşirea traumei) protagoniştii sunt transpuşi în planul ritmurilor naturii nemilose, căreia i se supun.

Natura face inutilă terapia, amplifică distanţele dintre cei doi, impune haosul şi exacerbează instinctele primare (sexul, şi in final crima).

Din momentul în care LvT  o”identifică” pe Ea cu natura („natura este biserica lui Satan”), întregul potenţial distructiv iese la suprafaţă – Ea devine expresia cruzimii naturii, a răului radical (un Antichrist feminin!?). Regizorul se focalizează asupra originii răului şi a dificultăţii intrinseci de a-l „vindeca”, înţelege şi accepta la nivel raţional…şi recurge la un bogat registru oniric, simbolic şi ocult.

S-ar putea înţelege că LvT diabolizează femeia, însă este o percepţie eronată, deoarece acesta intenţionează doar să pună personajul feminin în situaţie limită, în care ajunge să fie frânt fizic sau spiritual, fie datorită propriei sale frici, fie datorită propriei „sexualităţi înspăimântătoare”.

Este aşadar, un film dificil, o experienţă vizuală multi-interpretabilă, ce poate fi considerat atât o mărturie-strigăt a autorului şi a traumelor sale (reale), ca de altfel şi o notă-video de subsol, a perenului „ecce homo” şi a angoasantei „metafizicii a sexului”.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta