Opinie • Antisemitism?

Noţiunea de antisemitism cunoaşte în prezent o pe cât de progresivă pe atât de deconcertantă extensie. Fenomenul profund reprobabil pe care-l desemnează pare a-şi dori o confirmare tot mai largă, vădind o insaţietate de „exemplificări” ce riscă - o spunem răspicat - a-i ştirbi aura dramatică, a-i compromite sensul.

Mi-am dat seama cu stupoare de un asemenea curs al lucrurilor încă o dată, cu prilejul publicării în revista Acolada a comentariului meu intitulat Echilibrul conştiinţei civice, în care mă refeream la câteva opinii ale lui Norman Manea, ce m-au contrariat aşa cum au contrariat şi pe alţii, dovadă câteva reacţii aprobative faţă de textul meu precum cea din ultima pagină, a Cronicarului, din România literară. În paralel s-au produs şi false alarme. Într-o notă din Contemporanul-ideea europeană, semnată de B.Marian, mă văd acuzat de …antisemitism. E clar că numitul condeier ori nu a citit articolul meu cu minima atenţie trebuitoare, ori e de rea credinţă. Întrucât în acel text precum şi-n altele îmi reafirm preţuirea pentru contribuţia culturală importantă pe care o seamă de scriitori şi cărturari de origine iudaică au adus-o culturii româneşti, pe care neîndoios au asimilat-o şi care tot atât de neîndoios i-a asimilat. Altădată, un critic de la Mănăştur mă probozea în Tribuna pentru o pretinsă denigrare a lui Mihail Sebastian, produsă printr-o analiză cu un fond de constantă preţuire, apărută în serial, în România literară, cu subînţelesul, de asemenea, pe cât de penibil pe atât de fantezist că aş fi… antisemit. Ce se întâmplă? Au dispărut veritabilii antisemiţi pentru a fi nevoie de surogate? De fantoşe pentru a fi executate în piaţa publică numai spre a proba o vigilenţă demnă de situaţii reale? Mă văd astfel alăturat (iată că-i ofer acum o lămurire şi lui Michael Finkenthal, nedumerit la un moment dat de o afirmaţie a subsemnatului în acest context de ficţionalizare a unei culpe) unor autori precum N.Manolescu sau G.Liiceanu, peste care a căzut, din cel mai pur senin, aceeaşi incriminare. O vânătoare de vrăjitoare? Se pare că da.

O nouă instanţă inchizitorială

O nouă instanţă inchizitorială îşi începe activitatea tocmai pe urmele unor mari suferinţe, a unor tragice evenimente istorice - cum altminteri? - pătându-le memoria. Nimic din ce este iudaic n-ar putea fi atins nici măcar cu umbra unei discuţii în afara căreia mă tem că n-ar putea fi concepută o mentalitate democratică. Ai avut o cât de vagă reţinere, o reacţie speculativă inofensivă în fireasca-i degajare faţă de un autor evreu, răsare riscul să fii ţintuit la stâlpul infamiei, fie acel autor M.Sebastian sau Norman Manea, fie Ov.S.Crohmălniceanu, N.Tertulian sau Paul Cornea, fie Maria Banuş sau Nina Cassian (am schiţat anume o diversitate de ipostaze pentru a sugera dimensiunea intoleranţei). Cu clătinări mustrătoare din cap, ţi se ataşează pe piept, acolo unde odinioară era steaua galbenă, insigna de antisemit. De ce o atare superbie păguboasă? O prohibiţie trebuie neapărat înlocuită prin alta, din aceeaşi speţă a abuzului? Oare evreii ce adoptă azi un soi de noli me tangere nu corespund, în chip reflex, tocmai exclusivismului xenofob ale cărui victime au fost conaţionalii lor, îngânându-l? Se mai întâmplă. Dante ne oferă, în Divina commedia (pilda e citată şi de G.Călinescu) imaginea unui damnat la chinurile Infernului, înghiţit, după lungi sforţări, de o reptilă, după care reptila dobândeşte chipul omului iar omul ia înfăţişarea reptilei.

Asumându-mi riscul de a fi în continuare obiectul fanteziei toxice a antisemitismului măsluit, nu pot a trece cu vederea o situaţie ce ilustrează frapant monstruozitatea pe care am aproximat-o. Edificat pe zguduitoarea amintire a Holocaustului, trezind aşteptările justificate ale unei structuri politice bizuite pe o dreptate paradigmatică, Israelul a început a se comporta, la rândul său, ca un stat mânat în unele din acţiunile sale de imboldul fărădelegii. Relaţiile Israelului cu palestinienii nu cumva evocă sinistra segregaţie, prigoana rasistă a Germaniei naziste şi a aliaţilor ei? Inuman înghesuiţi în fâşia Gaza, un milion şi jumătate de locuitori pe o suprafaţă de numai 362 km. pătraţi, atingând astfel un trist record mondial al celei mai mari densităţi demografice din lume, palestinienii se văd lipsiţi de cele mai elementare condiţii de viaţă, apă, curent electric, medicamente, fiind în majoritate şomeri. Venitul pe cap de locuitor este de o jumătate de dolar pe zi. Această aşezare a unor, totuşi, autohtoni, înconjurată de sârmă ghimpată şi ziduri de beton, ce este altceva decât un ghetou? Cum e cu putinţă ca evreii ce s-au prevalat de victimizarea lor de către Germania hitleristă, de către prigoana lui Antonescu (limitată totuşi, căci Mareşalul s-a opus în mod salutar aplicării în România a „soluţiei finale”, reclamate de Hitler) etc., să-şi trateze astfel semenii de altă etnie? Suntem departe de-a accepta actele de terorism ale Hamas, dar Israelul nu le răspunde cu măsurile de-o incomparabilă ferocitate ale unui terorism de stat? În pofida unor declaraţii pacifiste, cârmuirea israeliană actuală ocoleşte a pune în aplicare două documente ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, Rezoluţia 240, care prevede retragerea trupelor de ocupaţie din teritoriile arabe ocupate (Cisiordania şi Gaza), şi Rezoluţia 180, prin care Ierusalimul devine „oraş deschis”, cu partea răsăriteană intrând în componenţa Cisiordaniei. Oare de ce? Doar pentru a întreţine cercul vicios al violenţei, cu o contribuţie de o zdrobitoare majoritate a armatei israeliene? Spre a nu fi învinuit de subiectivism (deşi voi fi cu certitudine!), iată opinia fostului preşedinte al Statelor Unite, Jimmy Carter, conţinută în volumul său Palestina. Pace, nu apartheid: „Israelul aplică o politică de apartheid, conform căreia, deşi două popoare trăiesc pe acelaşi teritoriu, ele sunt despărţite categoric unul de celălalt, iar Israelul stăpâneşte terenul prin încălcarea violentă a drepturilor poporului palestinian”. Cartea sa, spre a-i cita în continuare vorbele, „descrie evenimente petrecute în teritoriile ocupate de Israel, vorbeşte despre spolierea de pământuri palestiniene de către coloniştii evrei, despre expulzarea palestinienilor din casele lor, despre construirea de drumuri pe care nu au voie să circule decât coloniştii evrei şi despre construirea zidului de beton pe pământuri palestiniene… O încălcare a drepturilor populaţiei palestiniene care este mai gravă decât situaţia care era pe vremea apartheidului din Africa de Sud”. Un episod oribil al acestui comportament s-a produs la 27 decembrie 2008, când trupele israeliene s-au năpustit asupra fâşiei Gaza, făcând cca.1400 de victime, dintre care o treime copii. O nouă ucidere a pruncilor după cea săvârşită de Irod? Ce să mai vorbim despre încălcarea Declaraţiei Drepturilor Omului din 1948, a legilor internaţionale ale protecţiei populaţiei civile, a legilor internaţionale privitoare la război, sărmane, iarăşi, „petice de hârtie”! A fost cumva respectat principiul ripostei proporţionale? Cele zece victime raportate de Israel ne duc cu groază la ideea că nici măcar nemţii, în plin război mondial, nu executau atâţia oameni (şi în nici un caz copii) din rândul ostaticilor. Nu e oportun să vorbim despre criminali de război? „Bravura” soldaţilor israelieni, înarmaţi până-n dinţi, dispunând de avioane şi tancuri de ultimă generaţie, împotriva unor oameni dotaţi cu armament uşor aminteşte presant războaiele coloniale, bunăoară cucerirea Etiopiei de către Mussolini, când băştinaşii replicau armatei italiene cu arcuri cu săgeţi şi suliţe. Ar putea exista măcar o palidă îndreptăţire a acestui masacru? Expertul ONU pentru drepturile omului din fâşia Gaza a raportat că, întrucât s-a produs împotriva teritoriului în cauză „un asediu sălbatic”, politica Israelului faţă de populaţia palestiniană este echivalentă „crimei împotriva umanităţii”, Amnesty International a cerut o anchetă care să determine circumstanţele în care a avut loc atacul israelian împotriva sediului Agenţiei ONU pentru refugiaţii palestinieni din oraşul Gaza, o veritabilă „crimă de război”: „Atacul asupra UNRWA, care a vizat o instalaţie umanitară clar identificată, subliniază necesitatea unei anchete imparţiale şi minuţioase, care să se refere la o serie de atacuri în care au fost ucişi sau răniţi civili, iar infrastructuri civile au fost distruse”. Iar la Forumul internaţional de la Davos privind salvarea economiei europene, la care au participat sute de şefi de stat şi personalităţi proeminente ale vieţii politice şi financiare din lume, au izbucnit aşijderea reproşuri vehemente la adresa agresiunii Israelului. Relevantă cu osebire a fost poziţia lui Recep Tayyip Erdogan, premierul Turciei. Acesta a amintit opinia premierului israelian, Ehud Olmert, exprimată cu numai patru zile înaintea atacului asupra fâşiei Gaza, conform căreia rachetele palestiniene nu pot omorî oameni deoarece sunt primitive, rostindu-se cuprins de o mânie justiţiară: „Voi sunteţi ucigaşi de copii; când e vorba de asasinate, ştiţi foarte bine să ucideţi”, după care a început să citească din Biblie, citând Tablele Legii şi porunca „Să nu ucizi”. Dar evreii? Ce spun evreii? Să fie cu toţii solidari cu politica externă atât de deplorabilă a guvernului lor? Din fericire, nu. Dintre glasurile ce s-au ridicat cu întunecatul prilej evocat în numele bunului simţ şi umanismului inalienabil, îl spicuim pe cel al unui istoric de reputaţie mondială, specialist în istoria secolului al XX-lea şi a Africii de Nord, stabilit în Franţa, octogenarul Andre Nouschi: „Pentru mine, de mai mulţi ani, colonizarea şi furtul israelian de pământuri palestiniene mă exasperează. (…) Este cu neputinţă ca cineva să mai tacă în faţa politicii de asasinate şi de expansiuni imperialiste ale Israelului. Procedaţi exact aşa cum Hitler a procedat în Europa, cu Austria şi Cehoslovacia. Dispreţuiţi rezoluţiile ONU, aşa cum el a dispreţuit pe cele ale Societăţii Naţiunilor, şi asasinaţi, fără să fiţi traşi la răspundere, femei şi copii. Nu invocaţi atentatele şi Intifada! Rădăcinile acestora sunt colonizarea ilegitimă şi ilegală, care este un furt. Vă purtaţi ca nişte hoţi de pământuri şi întoarceţi spatele moralei evreieşti. Ruşine să vă fie, ruşine Israelului!”. O voce vibrantă ce izbuteşte a sfida bruiajul limbajului israelian oficial.

A bon entendeur, salut!

Mi se va arunca în faţă, foarte posibil, o nouă acuză de antisemitism, la care n-aş fi dispus a da decât următorul simplu răspuns: nu se cuvine a confunda cârmuirea unui stat cu populaţia acestuia, tagma politicienilor vremelnici cu categoria oamenilor alcătuind aşa-zisa societate civilă. Ele se situează pe două planuri distincte, drept care abia transferul comportării puterii asupra unei entităţi etnice în întregul său, spre a o culpabiliza, ar reprezenta un act arbitrar. În ciuda unor rezultate electorale uneori jenante, nu toţi cetăţenii de rând înghit reptila propagandei ce i-ar metamorfoza în reptile. Blamând nazismul, cum am putea condamna poporul german, osândind fosta Uniune a Republicilor Socialiste Sovietice, cum am putea fi vrăjmaşi ai poporului rus? A bon entendeur, salut!

Gheorghe GRIGURCU

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta