Opinie • Azi la Timişoara, mâine-n toată ţara!

Timişoara îşi plânge şi acum morţii revoluţiei şi o să-i plângă multă vreme de acum înainte. Sufletele lor nu şi-au găsit liniştea pentru că, nici după 20 de ani, odioasele crime de la Timişoara, de la Bucureşti şi din alte oraşe martir nu au fost pedepsite. Chiar dacă lucrurile vor rămâne ferecate, adevărul va ieşi într-o bună zi la iveală… Până atunci, avem datoria de a nu uita Timişoara.

Pentru oricine a trăit pe străzi (nu la televizor!) Revoluţia din 1989 aceste cuvinte sunt sacre. Despre oraşul unde s-a auzit pentru prima dată „Jos Ceauşescu!” e greu să vorbeşti, pentru că nu mai sunt cuvinte în limba română care să poată reda ce a însemnat Timişoara. Cei care aveam rude și prieteni acolo, aflasem că oamenii care cântau „Deşteaptă-te, române!” nu erau huligani, aşa cum încerca propaganda comunistă – intrată în degringoladă – să ni-i prezinte. Ştiam că „tovarăşii de la partid, care înfierau evenimentele huliganice şi îi condamnau pe „duşmanii revoluţiei socialiste”, mâncau căcat. Făcuseră acelaşi lucru şi până atunci, dar, parcă, niciodată nu fuseseră mai penibili şi cu atâtea noduri în gât. Ştiau şi ei despre ce fusese vorba... Europa Liberă, Vocea Americii şi BBC-ul prezentau şi comentau în jurnalele de ştiri despre protestele anticomuniste şi anticeauşiste de la Timişoara.

Scânteia

Totul a început, de fapt, pe 11 decembrie 1989, când, la postul TV Budapesta 1, la emisiunea politică „Panorama”, s-au difuzat imagini video din Timişoara, cu preotul reformat László Tőkés, care cerea sprijin pentru a nu fi mutat din parohia pe care o conducea. Enoriaşii săi şi alţi câţiva timişoreni au vegheat apoi, până în 15 decembrie, în faţa parohiei din Piaţa Maria. În acea seară, pentru prima oară,  securişti în civil, au încercat să-i aresteze pe susţinătorii pastorului, izbucnind câteva încăierări, care n-au căpătat amploare pentru moment. A doua zi, însă, pe 16 decembrie, protestul a izbucnit fără cale de întoarcere. Pastorul reformat László Tőkés – acum europarlamentar – făcuse în acea perioadă comentarii critice la adresa regimului Ceauşescu în mass-media internaţională. Conducerea comunistă solicitase apoi episcopului său să-l revoce din post, ca să-şi piardă astfel, dreptul de a mai locui în apartamentul de serviciu. De multe ori s-a încercat banalizarea acestor fapte şi minimalizarea rolului pe care Laslo Tokes l-a avut în declanşarea Revoluţiei. Realitatea, însă, este că pastorul a fost scânteia care a declanşat tot ce a urmat.

Ca să împrăştie mulţimea, primarul de atunci, Petre Moţ a încercat să sugereze oamenilor că s-ar fi răzgândit în privinţa evacuării lui Tokes, neîncrezători, însă, oamenii au cerut primarului un document scris de anulare a ordinului de evacuare. În după amiaza zilei de 16 decembrie 1989, oamenii s-au adunat în faţa Primăriei, cerând primarului să le arate hârtia. Înfricoşate, autorităţile i-au ameninţat pe oameni că, dacă nu eliberează Piaţa, vor fi împrăştiaţi cu tunurile cu apă. Atunci, chiar Laslo Tokes i-a îndemnat pe oameni să plece acasă. Timişorenii au început să strige lozinci anticeauşiste şi să cânte “Deşteaptă-te, române!”. Acest moment e consemnat, poate nu de istorie, cât de cei care au fost acolo, ca fiind Secunda 1 a Big-Bangului ce avea să urmeze.

Cauza lui Tokes, trecuse deja pe plan secundar. Protestatarilor iniţiali s-au alăturat studenţi şi muncitori. A fost atacat Comitetul Judeţean al PCR, unde miliţienii şi securiştii au ripostat cu gaze lacrimogene şi cu jeturi de apă. S-au făcut şi primele arestări, iar, revoluţionarii – ce cuvânt greu deja – s-au adunat în faţa Catedralei. În mai multe locuri din oraş, oamenii au spart vitrinele şi au incendiat magazinele, luptele de stradă au continuat până după miezul nopţii, iar pastorul Laslo Tokes a fost arestat şi bătut. Târziu, în noapte, oamenii s-au împrăştiat, cu promisiunea că a doua zi vor reveni. Ziua de 17 decembrie urma să fie și mai cruntă.

“Huliganii”

La Timişoara, oamenii ştiau ce-i aşteaptă, dar asta nu i-a împiedicat să strige “LIBERTATE! DREPTATE!” şi să distrugă lozincile „Epocii de aur”... Dacă la început, au fost jeturi de apă, gaze lacrimogene, bastoane şi gloanţe de cauciuc, au urmat, apoi, gloanţe adevărate şi tancuri. În 17 decembrie, protestele au continuat. Revoluţionarii au intrat în Comitetul Judeţean de partid şi au aruncat pe ferestre cărţile roşii, documentele comuniştilor, toate scrierile de propagandă şi cărţile lui Ceauşescu. La fel avea să se întâmple mai apoi în majoritatea oraşelor din România. La Bucureşti, Ceauşescu informa Comitetul Politic executiv despre “huliganii” şi “derbedeii” care s-au răsculat împotriva societăţii socialiste şi obţinea, ca de fiecare dată, în unanimitate, acordul de a folosi forţa armată pentru înăbuşirea revoluţiei de la Timişoara. În acea zi, Ceauşescu a plecat într-o vizită în Iran, lăsând sarcina rezolvării problemelor de la Timişoara în mâna soţiei sale şi a câtorva apropiaţi, fapt care i-a determinat pe cei care au studiat ulterior documentele Revoluţiei să concluzioneze că, de fapt, el nu a fost informat corect despre ceea ce se întâmpla cu adevărat acolo. Seara, se trăgeau focuri de armă din Piaţa Libertăţii până la Operă, la podul Decebal, în Calea Lipovei şi Calea Girocului. Într-o încercare disperată de a restabili ordinea, Timişoara a fost transformată într-un infern. Lupte de stradă, focuri de armă, maşini în flăcări, elicoptere, şi oameni omorâţi, cadavre care, împreună cu cele din zilele următoare, au fost duse apoi la Bucureşti, incinerate la crematoriu, iar cenuşa trupurilor lor aruncată într-o gură de canal la Popeşti – Leordeni. Tancuri, camioane şi TAB-uri blocau accesul în oraş, în timp ce elicopterele patrulau zona. După miezul nopţii protestele s-au domolit, revoluţionarii fuseseră din nou împrăştiaţi. Boşii comunişti făceau inspecţia de noapte prin oraşul tumefiat, ca să-i poată raporta a doua zi Elenei că totul s-a liniştit la Timişoara şi că “derbedeii” au fost arestaţi după rapoartele oficiale. Probabil că, pe firul scurt, satisfacţia Elenei a fost mult mai mare aflând că, de fapt, “huliganii” au fost împuşcaţi şi incineraţi. În ziua următoare, pe 18, a fost instituită legea marţială. Alţi tineri care ştiau ce-i aşteaptă, au rupt stema comunistă de pe steagul tricolor, eliberând pentru prima oară, simbolic, România de comunism. Şi ei au fost împuşcaţi. Steagurile îngăurite au fost fluturate pentru prima oară la Catedrala ortodoxă din Timişoara, devenind apoi simbolul Revoluţiei românilor din celelalte oraşe.

Hora unirii

Au fost aduşi, apoi, muncitori de la fabrici din Oltenia, ca să pedepsească “huliganii care spărgeau vitrinele în Timişoara”, pentru a înăbuşi revolta prin ea însăşi. Numai un dement putea, însă, să-şi închipuie că mai putea atunci cineva asmuţi românii contra românilor. Aceştia s-au alăturat revoluţiei, descoperind adevărul. Pe 19 decembrie, în Timişoara, armata a pactizat cu revoluţionarii, declarând primul oraş liber de comunism. Revolta s-a întins repede la Arad, Cluj, Braşov, Sibiu, Târgu-Mureş. Mai era un loc unde trebuia să se termine totul: capitala. Pârjolul pornise, şi se apropia de Bucureşti…

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta