Opinie • Săriţi pe Azorel, să scăpăm urbea de el!

De cum îl vezi, ştii că-l cheamă Azorel. E mic, drăgăstos, se gudură, scânceşte şi are nişte ochi rotunzi şi expresivi care pulsează precum inimioara care cântă în ritm cu codiţa agitată.

E ud, murdar şi rebegit, îl iei de pe stradă, îl speli, îi pui fundiţă, zgardă de purici, îi cumperi coşuleţ de răchită, castronel de inox, hrană uscată, os de plastic şi jucărie cu scârţ.

Apoi aştepţi să devină căţelul model, să vină cu castronul în gură să ceară de mâncare, să te tragă de pantaloni când vrea la pipi, să coboare scările în linişte, să nu sară după muşte, să nu latre la pisica vecinilor şi să nu scormonească în gunoi.

În loc de toate astea, filmul se derulează altfel! Farfurioara cu mâncare este veşnic răsturnată, bobiţele sunt împrăştiate până-n cel mai adânc colţ al şifonierului, castronelul de apă n-are nici o şansă în faţa WC-ului, de-acolo lipăie de fiecare dată când prinde uşa deschisă, noroc că n-ai pus detrartrant în vas!

Pernele fotoliului sunt mereu pline de păr, picioarele scaunelor sunt roase şi zgâriate până la spătar iar papucii capătă în apartament cele mai ciudate destinaţii. De după canapea vine de câteva zile un miros suspect. Când, în sfârşit, găseşti vreme să-l scoţi la pişu, nimeritul uşii deschise se întâmplă doar după ce fâlfâi coada de mătură ca pe drapelul naţional, iar, după primul etaj coborât, uşa vecinului de la 3 este din nou copacul perfect.

Îţi blestemi neinspirata zi în care l-ai adunat de pe stradă, începi să ţii cont de ultimatumul nevestii, tradus la liber prin „ori eu, ori el” şi iei decizia! „Gata! La loc comanda, pe stradă, acolo ţi-e locul, nenorocitule care eşti şi care n-ai ştiut să apreciezi ospitalitatea unui cămin adevărat. Nesimţit care rozi, pişi şi-ţi laşi părul peste tot. Să te ia hingherii şi să ajungi mănuşi!”.

Uşa blocului se trânteşte în spatele lui Azorel, care fuge ca din puşcă îmbătat de libertate şi de mirosul femelelor în călduri. Cartierul e mic... Ce foame, ce bobiţe, ghena îi explodează în olfactiv, din când în când mai pică vreun porumbel, în spate la măcelărie bagă cam o dată pe săptămână oase cu viermişori, de la aprozar mai scapă câte-un pui viu de găină, câte-un trecător leneş de băutură îşi mai uită câte-un picior în urmă, viaţă, tată!

Asta-i libertatea! Că nu-i totuna maidanez de mori sau câine-nlănţuit!Iar când e cazul, nişte mârâituri şi sticliri de colţ către un grup de radicali tembeli care, din lipsă de activitate, strigă ca disperaţii „Săriţi pe Azorel!”.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta