Opinie • Cartea - oglindă a drumului vieţii

Am convorbit despre Ion Pecie cu D.R.Popescu, Ion Pop, Adrian Popescu, Ion Mureşan, Nicolae Breban, Marin Sorescu, Nicolae Manolescu ş.a. În ultima vreme, cu Mircea Petean, care mi-a povestit despre boema lui clujeană (la „Arizona”), despre dionisiacele sale bancheturi intelectuale apolinice, despre înnegurările şi iluminările sale intra şi extra-senzoriale.

Am înţeles că se crease în jurul criticului specializat în receptarea romanului românesc contemporan un fel de mit. Se fabula în exces, se emiteau supoziţii la colţuri ascunse de cafenea, se ţeseau intrigi care de care mai... halucinante. Oricum, se putea extrage un fel de identitate auctorială: toţi cei mari ai zilei începuseră a se teme de furcile sale caudine.

În ceea ce mă priveşte, eu n-am priceput defel de ce aceşti monştri sacri îi purtau frica, chiar dacă se numeau Marin Preda ori Eugen Barbu, două sacrosancte glorii care, exploatând sursologia oferită de «obsedantul deceniu», profitând en gros şi en detail, reuşiseră performanţa uluitoare de a fi fost „placaţi”, chipurile la zidul unei istorii, calpe de altfel, printre aşa-zişii indezirabili ai epocii... Ceauşescu!

Eseul de faţă se referă deocamdată la o carte de excepţie a (meta)literaturii române contemporane antedecembriste, apărută la „Cartea Românească”, în 1989: „Romancierul în faţa oglinzii” (un masiv volum de 336 de pagini), unde Ion Pecie îi comentează pe granzii Marin Preda (Cel mai iubit dintre pământeni), D.R.Popescu (Viaţa şi opera lui Tiron B.), George Bălăiţă (Lumea în două zile), Constantin Ţoiu (Galeria cu viţă sălbatică, Însoţitorul), Francisc Păcurariu (Labirintul), Mircea Ciobanu (Martorii, Lupta cu lucrurile), Costache Olăreanu (Ficţiune şi infanterie).

„Romancierul în faţa oglinzii” îşi propune drept scop să elaboreze, dinspre concret spre abstract, dinspre tematică spre ideatică, o adevărată teorie a romanului dublată de o hermeneutică aplicată a acestuia, dar nu în maniera lui Adrian Marino ci poate în aceea a lui Vasile Lovinescu.

Şi fiindcă nu a scris roman, metatextul lui Ion Pecie este totodată un bun prilej de a (re)povesti clar, frumos, convingător, întorcându-se la arhetipuri, la mythos, la logosul fondator de lumi imaginare.

Dar el şi devine pe traseu, un autoportret în oglindă, în speranţa unei viitoare inversări de statut. Modelul foucaultian - cel din comentariul la Meninele lui Velazquez - pare şi el a fi înrâurit scriitura profund personalizată şi identitară a lui Ion Pecie. Să citez spre a fi crezut pe cuvânt: „Valazquez cel din Meninele era o prezenţă mult mai discretă. Romancierul de azi se vrea un factotum: el este şi pictorul, şi meninele, şi regele privind, alături, de regină, spre cei ce se lasă imortalizaţi, şi critic al tabloului, subiect al lui, chiar şi peisaj...”

Această carte a lui Ion Pecie este totodată oglinda drumului (o parte a acestui drum) vieţii sale. Şi cartea, şi oglinda, şi viaţa au fost duble. Cartea primă, şi cea secundă, oglinda, nu separând ci unind (deci terţ exclus-inclus) între real şi imaginar, ea fiind un fel de imaginal... recurent. Or dedublarea asta te poate duce la nebunie. Căci şi viaţa nu este fără de moarte precum nici tinereţea nu este fără de bătrâneţe. „Dar oglinda - conchide Ion Pecie - mai are şi alt rol decât acela de a deforma chipul şi psihologia individului, de a-i schimba în ultimă instanţă identitatea. Ca prezenţă zilnică, privitul în oglindă este o garanţie a autenticităţii”.

 

Un orizont intertextual de invidiat

 

Despre Ion Pecie am mai scris într-una din cărţile mele (vezi „Scriitorul transmodernist: neohermeneutul şi mân(t)uitor al cuvintelor: Ion Pecie şi prozatorii lumii, pag. 214 - 215”). Am făcut-o în spaţiu restrâns şi cam sumar. Revizuindu-mi atitudinea, întreprind acum o târzie recuperare metacritică. Adaug că importantul cronicar de la Tribuna şi Ramuri mi-a fost ani buni tovarăş de călătorie cu trenul, la Craiova, la doctorat, amândoi la acelaşi profesor coordonator: George Sorescu. Aşa că încet - încet ne-am ataşat unul de altul. Ba am realizat împreună şi un copleşitor interviu tot într-un tren de Cluj, pe întinderea a vreo opt ore.

Tot împreună i-am luat şi un interviu lui Nicolae Manolescu, la o vizită a sa în postura candidatului PAC la preşedinţia României, în Gorj. Am fost cel care i-am recuperat, la rugămintea sa, de la „Scrisul Românesc”, imediat după Revoluţia din 1989, manuscrisul celei de-a doua cărţi: „Prozatori ai lumii: Creangă, Sadoveanu, Rebreanu”, apărută mult mai târziu la Editura Viitorul Românesc, la insistenţa lui D.R.Popescu.

Lăsând biografia deoparte, să începem şi noi „căutarea grădinilor pierdute” ale ideilor, tezelor, miturilor, motivelor, cărţilor investigate de Ion Pecie în „Romancierul în faţa oglinzii”. Metoda călăuzitoare a demersului critificţional este cea mai potrivită. Un permanent du-te-vino între platforma literaturii române şi platforma încercuitoare a literaturii universale. Această concentricitate (centrifugă şi/sau centripetă) îi oferă criticului calea ideală de penetrare a universurilor romaneşti bătute cu pasul condeiului exigent, talentat, cu o distinctă şi accentuată vocaţie polemică, cu o largă şi verticalizată cultură livrescă la purtător, ca să reproduc o opinie a lui Gheorghe Grigurcu, şi cu un orizont intertextual de invidiat.

Din start, se poate desluşi o întâie notă caracteristică: cum vechile mituri au fost de mult anulate de istorie, spiritul reformator, al prozatorului, va trebui să le resusciteze/reînfiinţeze şi să le proiecteze en abyme; eul narcisiac va înclina şi el lancea ionaică într-o bibliotecă imaginară în favoarea refacerii unităţii (iniţiale?) a spiritului, însărcinat să rezolve, cumva, divorţul între existenţă şi aparenţă (adică existenţă). Dedublarea romancierului (în cazul de faţă Marin Preda) va fi fost mai întâi o stare de luciditate şi apoi act de demnitate (ci nu de conformism).

Stilistic vorbind Ion Pecie este unul din rarii critici români de azi care şi-au asumat cu deplină responsabilitate şi binele şi răul din postura sa de lector atent şi nonconformist. Referindu-se la Marin Preda, de pildă, nu se fereşte a-i imputa acestuia superficialitatea comentariului filosofic (este vorba despre poemul filosofic al lui Petrini „Era ticăloşilor”).

Procedează la fel şi cu un alt monstru sacru al prozei romaneşti, Eugen Barbu, nesfiindu-se a-i amenda acestuia insuficienta transformare a personajului principal în erou de ficţiune (este vorba de Hrisant Hrisoscelu). Totuşi Ion Pecie ştie a scoate din capodopera lui Eugen Barbu trăsăturile fundamentale aferente acesteia: simbolismul, saturnismul, reinstaurarea vârstei de aur într-un Bizanţ utopic, melancolia născută în câmpul dedublării spiritului şi al depărtării de sine însuşi a lui Hrisant ş.a. O observaţie pertinentă a lui Ion Pecie defineşte exact specificul romanului atunci când afirmă că această lume căzută în paragină (fie veneţiană, fie bucureşteană) este nu atât văzută cât auzită. Citez: „De unde se poate trage o concluzie importantă pentru arta naraţiunii lui Eugen Barbu: lumea zugrăvită de el este în primul rând imaginară (auzită), şi abia în al doilea rând reală (văzută).” O altă idee critică a lui Ion Pecie prinde exact decădere a sacrului în carnavalesc. Altfel spus este vorba cumva de o idee similară: aceea a deghizării universale a valorilor spirtului, un deghizament bufon şi de circ.

 

Romanescul – pecetea de taină a oricărui hrisov

 

În deschiderea celei de-a treia secvenţe a articolului meu, mă întreb, ca şi Serge Dobrovsky, „De ce noua critică?” Chiar, de ce? Să vedem ce credea Doubrovsky: orice act de a scrie constituie o angajare profundă (adică simbolică); orice cogito critic şi orice psihanaliză existenţială presupun un model de inteligibilitate; operei literare şi operei critice le este comună dorinţa de a fi la niveluri de expresie diferite, în cifru integral al existenţei umane în limbaj.

Pentru Ion Pecie, la frontiera dintre adevăr şi ficţiune, una insesizabilă, întoarcerea spre natura interioară echivalează cu o nouă naştere. Iar în privinţa ambiţiei sale de a da o altă înfăţişare şi o nouă retorică romanului românesc sau european, suntem avertizaţi: „Din mijlocul romanului, al lui Breban de data aceasta, prozatorul-personaj polemizează cu criticii. Tunelul ficţiunii duce de la masa de scris a romancierului până la masa de scris a exegetului”.

În „Viaţa şi opera lui Tiron B.”, criticul gorjean, de o lună deja membru şi el al USR, subliniază acea estetică a urâtului (şi a banalului aş adăuga eu) intrinsecă acestui tip de scriitură romanescă. Prilej de a preciza că „naraţiunea se lasă condusă de tâlcul ascuns al lucrurilor, de legăturile secrete ale evenimentelor refuzând cronologia seacă... Criticul însuşi este scutit de a citi şi interpreta romanul de la cap la coadă.” Această naraţiune se va mulţumi doar cu „etalarea faptelor în toată splendoarea sau în toată nimicnicia şi banalitatea lor”. Banalitatea acestora va trece înaintea sintezei. Documentul slujeşte adevărul şi interzice răstălmăcirea. Într-atât de complet trebuie să fie acest document încât atutenticitatea să poată fi luată drept o fantezie.

Căci, se pronunţă în continuare Ion Pecie: „Documentul strict autentic conţine în sine germenele ficţiunii. Romanescul e pecetea de taină a oricărui hrisov. Latenţa romanescă a oricărui act, afiş etc. (ceea ce Eugen Negrici numea expresivitatea involuntară) e un scut protector în faţa interpretărilor tendenţioase”.

Se poate vorbi deci, cum intuiam anterior, de o estetică a umilului, a banalului sublimat, a anonimităţii urmărite deliberat şi consecvent. Căci semnificativ e întregul: iată de ce faptul mărunt se cere reabilitat.

Ca să conchid, la finalul acestei prime părţi, atitudinea critică a lui Ion Pecie are o acută conştiinţă a contemporaneităţii sale. Nota ei fundamentală se profilează prin modul de stabilire a unui tip de relaţie între un autor şi opera lui. Ca şi alţi exponenţi ai noii critici, Ion Pecie, dincolo de critica de identificare ce-i este proprie, se străduieşte să stabilească un itinerar mai adecvat între timpul operei şi timpul criticului dar şi între spaţiul acesteia şi propriul său spaţiu ontologic. O operă are o coerenţă, o consistenţă independentă de geneza sa, iar critica trebuie să-şi propună ca scop să le descopere şi să le valorifice.

Într-un cuvânt - şi acesta rămâne primul principiu al metodei lui Ion Pecie - un sens intim şi ultim se găseşte în operă şi tocmai acest sens trebuie interogat el însuşi şi el singur; ceea ce criticul din acest volum de debut intitulat Romancierul în faţa oglinzii şi face, cu deosebit succes şi cu matură reflexivitate. Căci examenul său critic are un caracter contestatar dar şi unul epistemologic; stimulat, repet, de dorinţa expresă de a stabili un nou statut al criticii româneşti, impus de mutaţiile masive ce au apărut şi tot apar şi în alte ştiinţe umane ca şi în filosofie. (va urma)

 

 

 

Social Bookmarking
Nu au fost postate comentarii pentru acest articol.