Opinie • Cât de antipatic trebuie să fii ca să devii preşedinte de partid?

În România trebuie să fii destul de arogant pentru ca să poţi trage cartea câştigătoare. Trebuie să ai o nesimţire fundamentală, înnăscută, să ai tăria să calci totul în picioare şi să vezi în tot ceea ce faci doar propriul interes. Pentru a te căţăra în fruntea unui partid trebuie să fi învăţat cum să te foloseşti de ceilalţi, cum să uiţi de fiecare dată că ai fost sprijinit şi de cine, să nu ai nici un fel de scrupul atunci când poziţia îţi este ameninţată. Trebuie să ştii cum să te insinuezi în fruntea trebii fără să ai neapărat merite deosebite. Să lingi acolo unde altora li se face lehamite. Să minţi cu neruşinare. Să trădezi atunci când altora le e lumea mai dragă. Trebuie să creezi un model infailibil, compact, care să nu poată fi penetrat de oricine. Să-ţi faci propria echipă, alcătuită din oameni fără caracter, la fel ca şi tine. Să fii un cameleon care-şi schimbă culoarea în funcţie de cum îi dictează interesul. Să n-ai prejudecăţi, iar defectele să-ţi fie asimilate ca nişte mari calităţi. Trebuie să fii neapărat un ins mediocru, valoarea te-ar împiedica enorm să-ţi pui în practică scenariile de cucerire a celor mai înalte culmi ale puterii. Odată ajuns în vârful ierarhiei ai totul la picioare. Toată lumea îţi va săruta mâna ca unui paşă, se va ploconii ca în faţa unui sfânt. Tot ceea ce spui este aplaudat, aclamat şi scris cu litere de aur în cartea făţărniciei tale. Chiar şi sumar descris, modelul acesta se potriveşte de minune actualităţi româneşti. În fruntea partidelor s-au căţărat indivizi, care mai de care, mai lipsiţi de o minima moralia. Faptul că morala nu are ce căuta în politică este o mare prostie promovată de aceşti inşi cu scopul de a-şi menţine puterea. Fie şi o trecere în revistă, sumară şi fără pretenţia de a spune un adevăr fundamental, ne relevă marea de fiinţe mediocre ajunse în fruntea ţării. Este adevărat, prin mijloace democratice. La PSD, Victor Ponta, un personaj crescut în spiritul cel mai pur al mafiotismului politic şi economic promovat de unii lideri politici cu ştate vechi în structurile de conducere ale fostului regim comunist, tronează în scaunul de şef de partid. Destul de arogant şi viclean, Victor Ponta a urcat treaptă cu treaptă ierarhiile de partid, ajungând în fruntea acestuia cu ajutorul celor care au compromis însăşi ideea de democraţie, făcând din România o ţară coruptă şi incapabilă să reacţioneze corect la marile provocări ale contemporaneităţii. El a devenit speranţa relansării social-democraţiei şi a PSD-ului ca partid dornic să iasă de sub zodia nefastă a partidului stat, inapt pentru a se moderniza. Cu toate astea, Victor Ponta are obligaţia ca de la înălţimea aroganţei sale, a stilului său ironic, să restructureze partidul, aruncând peste bord tot ce ţine de trecut, piesele stricate ale acestui joc de puzzle în care sunt amestecate valori autentice cu false valori. Acelaşi lucru se întâmplă şi în celelalte partide. La PDL, Emil Boc se străduieşte să-şi limpezească imaginea de marionetă a lui Traian Băsescu. Din păcate, îi iese destul de prost. El pare mai degrabă produsul unei ironii a sorţii, decât un individ capabil să se manifeste în deplină libertate. Spiritul său de ardelean nu se prea potriveşte cu  stilul guraliv care predomină în discursurile sale publice. Mai puţin ironic şi arogant decât Victor Ponta, actualul prim-ministru rămâne un personaj fără anvergură, pus în fruntea unui partid dominat pe deplin de preşedintele Traian Băsescu şi condus de acesta în cel mai pur stil marinăresc. El, la fel ca şi Victor Ponta, trebuie să facă faţă unor personaje politice gata oricând să-i ceară capul dacă le va încălca interesele. Imaginea de reformator al clasei politice şi de ataşat al problemelor sociale este doar o chestiune de paradă, o perdea de fum care ascunde o crasă incompetenţă. Cred că Boc, într-o manieră mai redusă decât Victor Ponta, este al fel de supus aceloraşi reguli ce fac din clasa noastră politică o adunătură de nepricepuţi, gata, în schimb, să-şi umfle pântecele cu nesimţirea unora ce nu au trecut de faza primitivismului în politică. La această categorie îl găsim într-o poziţie de frunte şi pe Vadim Tudor, bezmeticul tribun susţinut şi încurajat de latura cea mai josnică a fostei securităţi ceauşiste. Liderul PRM, în calitatea lui de trâmbiţă răguşită a naţionalismului românesc, nu este mai mult decât ceilalţi politicieni români. Nimic mai josnic şi mai făţarnic în alcătuirea unui om, ca la acest mahalagiu ce-şi arogă titulatura de poet şi pamfletar. Fire, totuşi, inteligentă, Vadim Tudor deţine un bun control al tehnicilor de manipulare. Aroganţa lui depăşeşte cu mult normalitatea, nemaifiind dor o trăsătură de caracter. La Vadim aceasta capătă conotaţii patologice. Bufonul din el iese la rampă ori de câte ori temperamentul său impulsiv o cere. Vadim amestecă, cu o abilă măiestrie, concepte şi ideii ce provin din sfera culturii cu ideii şi lucruri desprinse din realitatea cotidiană. Victimele sale provin de peste tot. El te pupă şi te scuipă cu acelaşi sentiment de ironie frustă, jucându-şi rolul de bufon cu talent şi pătimire. Vadim rămâne un veşnic aspirant la scaunul ce i-ar conferi poziţia de primul om în stat. O face cu dezinvoltură imbecilă, chipurile, pentru a-şi păstra partidul în prima linie de tragere. De fiecare dată este furat, de fiecare dată ar fi câştigat dacă „furiile” nu i-ar fi fost potrivnice. La acelaşi capitol, dar cu un minus semnificativ, se află un alt lider politic demn de Arici Pogonici. Gigi Becali, individul care a aterizat de la coada oii direct în loja de la Atheneu, este culmea mediocrităţii în politică şi a grobianismului ereditar. Un tip îmbogăţit peste noapte din diverse speculaţii pe piaţa imobiliară, fără gram de cultură şi rafinament a ajuns datorită actelor sale de caritate direct în sălile Parlamentului European. Cred că acest lucru poate fi înscris la loc de cinste în cartea de aur a acestui for. Pentru mine este încă o dovadă că, într-o lume care nu-şi mai găseşte cadenţa, orice este posibil. Faptul că oierului i-a trecut prin cap ideea de a candida pentru preşedinţia României, este o culme a nesăbuinţei care-i domină pe politicienii noştri. Dar, nu numai la nivel central se pot întâlni astfel de „personagii”. Provincia este, deja, un rai al ipochimenilor. La Gorj, indivizi precum Morega, Hoară, sau oricare altul, domină scena publică, îmbâcsind până şi aerul pe care îl respirăm. Cât de naiv trebuie să fii, ca să crezi că un fost nomenclaturist va putea fi un liberal autentic? Cât de prost ar trebui să te crezi pentru a intra într-o competiţie unde candidează şi Marcel Hoară? Ei bine, cât de arogant trebuie să fii pentru ca să devii preşedinte de partid? Atât cât să laşi în urma ta tot ce au sperat cei care şi-au dat viaţa pentru libertate şi adevăr. Iar adevărul este că, acestor indivizi nici că le pasă de adevăr!

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta