Opinie • Câteva consideraţii de ordin istoric despre Filosofia politică

de Doru STRÎMBULESCU | Vizionari: 271 | 13 August 2010 Ora: 14:13

Trăim o perioadă frământată, bulversantă, agonică în care termenul de filozofie politică merită discutat, cu atât mai mult cu cât el este operant la nivelul omului politic român, constrâns să-i înţeleagă sensul şi să-şi proiecteze asupra sa ignoranţa.

Înainte a de a fi dat un răspuns, filosofia politică implică o serie de întrebări legate de stat, de guvern, politică, lege, drepturi, justiţie, libertate, proprietate etc. Odată puse, aceste întrebări caută un răspuns în funcţie de epocă, de determinaţiile unei perioade istorice bine definite. În general, însă, filosofia politică nu aparţine unei discipline tehnice a filosofiei. În timp, însă, filosofii au căutat să lămurească aceste aspecte, căutând răspunsuri pentru toate întrebările ce frământă mintea omenească în această privinţă.

În ordine istorică, pentru occidentali, filosofia politică îşi are originile în vechea Eladă. Aici, în Grecia antică, încep primele experimente privind forma de organizare politică a statului. Cei mai importanţi filosofi greci proiectându-şi lumina gândului lor către formele de organizare a statului din epoca lor, vorbind despre tiranie, monarhie, oligarhie, aristocraţie şi democraţie. Republica lui Platon, urmată de Politica lui Aristotel sunt primele opere majore în domeniul filosofiei politice.

În Republica, Platon consideră că societatea ar trebui să fie guvernată de regi filosofi. Aceştia nu conduc pentru binele propriu ci pentru binele societăţii. Desigur, această formă de guvernare atinge o culme a idealităţii platoniciene. Răspunzând la întrebarea ce este mai bine să fie drept decât nedrept pentru om, Platon răspunde prin trei argumente, şi anume: tiranul trebuie să abandoneze violenţa, pentru că tirania lasă în om traume psihice şi mentale, apoi, el consideră că numai filosoful este în stare să judece pentru că numai el vede Forma Binelui şi, în ultimă instanţă, plăcerea filosofică este singura plăcere adevărată. În viziunea sa, omul aflat în exerciţiul puterii are o tendinţă spre corupţie şi, din acest motiv, el poate ajunge foarte uşor la tiranie. Pentru a scăpa lumea de tirani, societatea trebuie guvernată de filosofi.

Logica aristotelică, în schimb, realizează o adevărată radiografiere sociologică a raporturilor de conducere, surprinzând fenomenele specifice statului sclavagist al cărui contemporan era Aristotel. Emblematică pentru filosofia politică este lucrarea sa Politica, a doua parte a unui tratat ce mai cuprindea Etica. Aristotel considera politica prima dintre ştiinţe, studiind omul ca zoon politikon. În concepţia sa, Aristotel crede că omul este destinat prin natură nu numai să ducă o existenţă biologică, ci el este şi o fiinţă capabilă să trăiască pentru bine şi fericire. Stagiritul susţine ideea că Binele suprem se află dincolo de lumea materială, omul trebuind să se mulţumească cu ce e mai bine posibil şi să nu pornească pe drumul căutării unui absolut iluzoriu.

Existenţa şi rolul cetăţii este acela de a realiza fericirea şi înflorirea morală a tuturor cetăţenilor săi, statul fiind o instituţie naturală bazată pe comunitatea unor fiinţe cu limbaj articulat. Limbajul fiind, pentru Aristotel, axa moralităţii prin care omul avea acces la raţiune şi la noţiunile de bine şi rău. Ca atare, un regim politic bun nu este acela care se conformează unor criterii şi norme ideale, ci se adaptează la datele concrete ale istoriei.

În paralel, în China şi India, gânditorii precum Confucius sau Chanakya au căutat, la rândul lor, restaurarea unităţii şi stabilităţii politice. Totodată, în perioada creştinismului timpuriu, filosofia creştină a Sfântului Augustin punea accentul pe rolul statului în aplicarea milei ca exemplu moral. În acelaşi timp, în Islam, filosofi precum al-Kindi (Alkindus), al-Farabi (Abunaser), İbn Sina (Avicenna), Ibn Bajjah (Avempace), Ibn Rushd (Averroes) şi Ibn Khaldun, considerat ca unul dintre cei mai mari creatori de teorie politică, au formulat concepte precum: kudrah (putere), sultan (forţă, autoritate, cel care stabileşte regulile guvernării), ummah (comunitate, naţiune, lumea arabă) sau temeni din Coran ca ibada (a-l servi pe Dumnezeu prin adoraţie şi în înţelesul celor cinci stâlpi ai islamului), din (religia judecăţii Divine), ilah (zeitate), luate ca bază a oricărei analize politice. Fără îndoială, însă, filosofia politică musulmană nu s-a sfârşit în epoca clasică, ideile politice ale acestor gânditori sunt susţinute astăzi de o mare parte dintre tinerii musulmani.

Mai departe, în epoca medievală, filosofia politică europeană a fost puternic influenţată de creştinism. Cel mai important filosof politic al epoci a fost Sfântul Thomas de Aquino, el având o contribuţie însemnată la reintroducerea în circuitul ideatic al lucrărilor lui Aristotel, punând bazele filosofiei politice scolastice.

După aproape un secol de căutări, filosofia politică seculară va irumpe în timpul Renaşterii. Din această perioadă datează lucrarea Il Principe a lui Niccolo Machiavelli, care, ca şi Discursurile vor influenţa conceptele politice moderne. Alături de Machiavelli îl vom regăsi şi pe filosoful englez Thomas Hobbes, cunoscut pentru teoria contractului social, urmând ca, Iluminismul prin intermediul unor gânditori ca Jean-Jacques Rousseau, Diderot, Montesquieu sau John Locke să conducă la formularea unor noi întrebări legate de om şi umanitate, apărând, astfel, noi definiţii ale realităţii. Pentru prima oară se realiza o distincţie conceptuală între stat şi guvernare.

Nu acelaşi lucru putem spune, însă, că se întâmpla în Imperiul Otoman, mai conservator şi tributar vechilor idei. Nici în Statele Unite, unde doctrina Iroquois a împrumutat câte ceva din structura ei conceptelor creştine ale vremii.

Numai bine că, pe la sfârşitul secolului XVIII, Revoluţia Industrială, care va avea un efect profund cultural, va dezvoltă, în paralel, o revoluţie a conceptului politic. În acelaşi timp, mişcarea socialistă capătă contur, iar la mijlocul secolului XIX, marxismul şi socialismul vor avea tot mai mult suport popular. Pe la sfârşitul aceluiaşi secol XIX, se dezvoltă anarhismul şi sindicalismul, pluralismul şi anti-imperialismul, ultimele, cu precădere în lumea anglo-americană.

Revoluţia din Octombrie (1917) va aduce în prim plan comunismul şi leninismul, dar şi un curent mai mic, luxemburgismul ( numit după scrierile lui Rosa Luxemburg). Pentru prima dată în istorie, partidele social-democrate au câştigat alegerile, succesul acestora datorându-se, în primul rând, votului universal. Schimbările dramatice ce au urmat primului război mondial au dezvoltat şi unele reacţii ultra-naţionaliste cum ar fi apariţia fascismului, a curentului nazist care va duce la declanşarea celui de-al doilea război mondial.

Prin anii `50, după cel de-al doilea război mondial, filosofia politică intră într-un con de umbră. În această perioadă, un mic grup de emigranţi europeni din Marea Britanie şi SUA, alcătuit din

Hannah Arendt, Karl Raimund Popper, Friedrich Hayek, Leo Strauss, Isaiah Berlin, Eric Voegelin şi Judith Shklar îşi vor concentra atenţia asupra comunismului, deconspirându-i practicile de natură concentraţionară. Pe plan mondial, un rol important vor avea şi curente precum: mişcare sionistă, rasismul şi colonialismul.

În general, spun specialiştii, această perioadă este una a perspectivei pragmatice, în ceea ce priveşte problematica politică şi nu atât una filosofică. Totuşi, publicarea cărţii O teorie a Justiţiei, scrisă de John Rawls în anul 1971, este o piatră de hotar. Rawls oferă o abordare critică a utilitarismului justiţiei politice. Cartea lui Robert Nozick, Anarhie, Stat şi Utopie, scrisă în 1974, îi răspunde lui Rawls din perspectiva libertarianismului, care susţine centrarea politicilor în favoarea extinderii libertăţilor personale, concepţie care rejectează socialismul şi comunismul în contrabalans cu controlul şi proprietatea individuală.
Dincoace de ocean, în Europa, câţiva gânditori, din Frankfurt School (o şcoală a teoriei critice neo-marxiste), precum Herbert Marcuse, Theodor W. Adorno, Max Horkheimer şi Jürgen Habermas combină perspectivele marxiste şi freudiene. Alţi ideologi continentali, influenţaţi puternic de marxism, au pus accente pe structuralism şi pe o reîntoarcere la Hegel. Însoţind linia structuralistă şi post-structuralistă s-au evidenţiat nume ca Gilles Deleuze, Michel Foucault, Claude Lefort şi Jean Baudrillard. Situaţioniştii (un mic grup de artişti şi politicieni internaţionali, agitatori cu rădăcini în marxism, lettrism, constituind avant-garda artistică şi politică şi care au purtat numele Situationist International) au fost influenţaţi de Hegel.

O altă dezbatere dezvoltată în jurul criticismului teoriei politicii liberale a fost realizată de Michael Sandel şi Charles Taylor. Dezbaterea liberalism - comunitarianismului este, de cele mai multe ori, considerată valoroasă pentru că a generat un nou set de probleme filosofice. Astăzi, filosofia politică transferă rolul său politologiei, considerată disciplina fundamentală a ştiinţelor politice, deoarece urmăreşte sintetizarea rezultatelor obţinute în acest domeniu, în întregul său. Ea aspiră la alcătuirea unui tablou general al vieţii politice, al fenomenelor şi conduitelor politice, al relaţiilor şi sistemelor politice, al organizării politice a societăţii, al acţiunii politice.. (Adrian-Paul Iliescu, „Introducere în politologie”, Editura All, Bucureşti, 2003)

Desigur, ar fi multe de adăugat, mai cu seamă în ceea ce priveşte analiza atentă a regimurilor comuniste din Europa şi din lume, în opinia şi studiile unor personalităţi ştiinţifice remarcabile cum ar fi sovietologii Raymond Aron, Leonard Shapiro, Robert Conquest, Adam Ulam, Alain Besançon, Richard Pipes, Zbigniew Brzezinski, Ghiţă Ionescu, Martin Malia, Robert Service şi Robert C. Tucker sau politologul român, Vladimir Tismăneanu, dar fiecare moment istoric, fiecare autor necesită un studiu aprofundat şi riguros în urma căruia să vezi noi perspective. Vom dedica, cu altă ocazie, un spaţiu mai amplu acestei tematici. Până atunci, nu vom trage o concluzie, ci vom sublinia doar faptul că, după câte apare, filosofia politică descrie drumul sinuos al omului în calitatea sa de creator de istorie, dând, într-un fel, măsura capacităţii sale de a-şi construi un destin şi de a-şi împlini condiţia sa umană. Dincolo de frământările generate de raporturile tragice dintre indivizi pe parcursul istoriei, societatea umană s-a constituit pe criteriul binelui sub semnul căruia, marii gânditori şi-au proiectat opera în universalitate.

Social Bookmarking