Opinie • Câteva nedumeriri!

Nu ştiu de ce, dar îmi vine aşa, un ceva, care mă face să gândesc că subiectele despre care aş vrea să scriu au ceva confuz, de realitatea împuţită. Peste tot un miros pestilenţial, de creier ars, o lehamite generală. Unii zic că vine de la animalele politice, alţii de la stricăciunea din instituţii, sunt unii care preferă să tacă. Cu cât tac mai mult, cu atât mai bine pentru biata noastră societate. M-am săturat de umori aruncate pe străzi în amiaza mare, de leşuri spânzurate pe ziduri sub formă de afiş electoral, m-am săturat de nerozia autorităţilor, de indiferenţa forţelor de ordine, de plânsul statuilor în piaţa mare. Simt nevoia de aer curat, de vânt în pupă, de visări romantice. Aproape că nici nu am văzut că liliacul a înflorit, iar în pădurea copilăriei mele cântă cucul de o bună perioadă de timp. Am devenit confuz, încrâncenat, uituc, mai puţin sensibil la aceste mici şi nevinovate întâmplări de viaţă. Zi de zi citesc ziare, interminabile articole despre orori, despre morţi anunţate, despre războaie, despre bătrâni abandonaţi în nu ştiu ce azil, departe de ochii lumii, despre copii care-şi trăiesc copilăria în singurătatea, pentru că părinţii lor sunt nevoiţi să lucreze ca sclavi în alte locuri de pripas, despre oameni politici care fac legi pentru a putea fura mai bine şi mai mult, despre trenuri care deraiază şi gări pustii, despre războaie care-ncep şi nu mai sfârşesc niciodată. Războiul ANI, războiul pentru o nouă constituţie, cel pentru reformarea sistemului de sănătate, cel educaţional, războiul pentru un mediu curat, războiul pentru ocuparea nu ştiu cărui colegiu din capitală purtat între două muieruşti cam isterizate, toate astea ca într-un perpetuu mobile în care sufletul devine deşertic, tâmp, enigmatic. Mulţi nu mai au tăria să lupte cu infernul din jurul lor. Abandonează lupta, se predau, se declară învinşi. Cred că asta e marea noastră problemă, ne declarăm învinşi înainte de a duce lupta până la sfârşit. Ne retragem într-un soi de nepăsare funciară, chicotind, şoşotind pe la colţuri. Suntem magistrali în imbecilitatea noastră. Ne raportăm mereu la alte lucruri, străine de spiritul nostru, facem analogii de amorul artei, nu avem curajul de a ne lua la trântă cu monstrul care ne intră în casă. În loc de victorii, reportăm numai înfrângeri. Suntem elitişti în prostie. Fiecare are dreptate, fiecare ştie ceva important, face ceva important. Toţi ne cramponăm, facem paradă de titluri academice, ne suim pe soclu, aşteptăm aplauze înainte însă ca piesa să fie jucată, iar când cortina va fi trasă, noi vom fi plecat de mult din scenă. Am un sentiment de lehamite, îmi spune un amic, o greaţă nespusă. Pentru a rezista în această lume de ciocli, trebuie să ai un stomac de catâr. Nesimţirea este ceva firesc într-o lumea ca a noastră, conchide el. Cei drept, dar sistemul nu este interesat de sentimentele membrilor săi. Sistemul macină tot, ca într-un malaxor uriaş. Cu cât ieşi în afara sistemului, cu atât eşti mai alienat. Rămânând în sistem îţi pierzi identitatea. Perorând, oricum ai da-o, cazi prost. Democraţia, îmi spune, are marele privilegiu că poate duce la alegerea cea mai bună. Adică să-i alegi pe cei mai buni dintre cei mai buni. Oarecum utopic dacă te gândeşti că acest lucru nu este posibil decât la nivelul teoriei. În practică, la putere ajung tot felul de maimuţoi politici, de saltimbanci de profesie. Cum să fie altfel?! Marii oameni de stat nu-i găseşti la colţul străzii. Ei sunt rodul unei experienţe îndelungate în diferite demnităţi publice la nivel înalt. Nu te poţi trezi aşa, cu te miri cine, că ajunge să reformeze statul, după ce a câştigat alegerile folosindu-se de sumedenie de trucuri electorale. Sunt sigur că ne lipseşte exerciţiul electoral, chiar dacă am trecut prin mai multe runde de alegeri. Cum se explică faptul că am ales de fiecare dată prost?! Că am fost mereu păcăliţi?! Este un paradox al nostru, acela de a ne lăsa impresionaţi de cei care ne promit jugul. Exagerezi, într-un fel, dar uite ce urmări au alegerile de acum doi ani, crezi că în următorii doi ani, lucrurile se vor schimba? Este evident că aceiaşi oameni vor veni în faţa noastră pentru a ne cere votul de încredere. Aşa cum am făcut-o de fiecare dată, nu vom pregeta în a le oferi încrederea noastră, aproape necondiţionat. Trucul acela, că nu mergem la vot pentru ai sancţiona pe politicienii veroşi, nu este o rezolvare. Ar trebui să determinăm partidele politice să nu mai propună aceiaşi indivizi care şi-au dovedit în timp incompetenţa. Ar trebui să ieşim din anonimat, luând atitudine şi sancţionând  întreg acest sistem perimat. Ce o să facem altfel, o să ascultăm în continuare aceeaşi poveste fără final?! Într-un fel îi înţeleg nedumerirea, revolta, dar parcă simt nevoia unei ieşiri în decor. Nevoia unui respiro. Evident, trebuie să facem ceva, nu mai putem sta cu mâinile în sân şi apoi să ne plângem de milă, cu atât mai mult cu cât, lumea pe care tot încercăm să o prindem din urmă, ne face deja cu mâna din depărtare!

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta