Opinie • Cine/Ce mai suntem?

Spectatori ai vieţii (noastre şi a societăţii), aşteptăm, resemnaţi, ajutor: de la alţii, de la Dumnezeu. Noi nu putem, nu vrem, nu facem nimic pentru a ne ajuta. Parcă-am fi predestinaţi la resemnare… blestem ce anulează viaţa, evoluţia. Lupta, revolta împotriva nedreptăţilor (atât de multe!) – odată caracteristici ale neamului românesc, azi evocate în cărţi şi trâmbiţate la televizor – au rămas de ani buni cuvinte goale.

Plătim cu nepăsare sângele celor ce au pierit pentru ca noi să avem libertate, drepturi. Ei le-au câştigat pentru noi, noi le pierdem şi pentru noi, şi pentru urmaşii noştri. Unde şi când a dispărut sentimentul responsabilităţii faţă de noi înşine, faţă de societatea în care vieţuim, faţă de viitorul pe care avem datoria să-l clădim?! Trecutul ne înalţă, prezentul ne coboară. Nu putem obţine respectul, aprecierea celor din jur garantând numai cu oameni extraordinari din trecut care au făcut ceva nu doar pentru ei, ci pentru întreg poporul român. Aceştia există; ei au pus o temelie solidă lăsată apoi în paragină de „fiii” lor – români care-şi reneagă originea, oameni care şi-au uitat menirea. „Cartea noastră de vizită” nu este doar trecutul, ci şi prezentul. Ne asumăm realizările altora sau, şi mai grav, ne batem joc de moştenirea lăsată.

Sărăcie, nedreptate, amărăciune… sunt boli ale societăţii româneşti. S-a ajuns aici din cauza nepăsării, rea-voinţei, prea puţin a neputinţei noastre. Găsim foarte uşor scuze pentru „imobilitatea” noastră, pentru lipsa de reacţie, pentru neangajare, fugă şi renunţare. O. Paler spunea: „ne decidem destinul nu numai prin ceea ce facem, ci şi prin ceea ce nu facem”. Într-adevăr, absenţa oricărei atitudini aş putea spune că e mai gravă decât angajarea într-o confruntare, până şi cu propriul destin. Nu este mai puţin vinovat cel ce priveşte decât cel ce loveşte, cel ce leagă funia decât cel ce o taie. Devenim proprii noştri călăi atunci când alegem renunţarea, atunci când dăm altora ocazia şi puterea de a decide pentru noi.

Plini de vise, goi de visuri ducem o existenţă searbădă. Egoismul, laşitatea manifestate în lipsa de atitudine în faţa nedreptăţilor pe care le îndurăm sau la care suntem martori reprezintă păcatul societăţii româneşti. A lua atitudine presupune a-ţi asuma un risc şi, astăzi, prea puţini mai vor să rişte. Nici măcar acum când nu mai prea avem ce pierde pentru că ni s-a luat aproape totul! Poate că tocmai din cauza asta; pentru că odată cu tăierea din salarii şi încălcarea drepturilor, ne-a fost călcată în picioare mândria. Tăcem atunci când ar trebui să vorbim, plecăm ochii atunci când ar trebui să sfredelim cu privirea pe cel ipocrit, întoarcem şi celălalt obraz atunci când ar trebui să prindem mâna ce loveşte, îngenunchem atunci când ar trebui să lovim.

Secaţi de puteri dar mai ales de speranţă suntem toleraţi de cei „mari” pentru că am fost reduşi la şoapte. Vocea ne e prea firavă pentru a fi auzită. Mâinile – ţintuite de munca în care ne îngropăm pentru a putea supravieţui. Sufletul – cernit şi resemnat, prea greu pentru a se ridica din cenuşa speranţelor de altădată. Am uitat că noi, aşa „mici” cum suntem, putem fi o forţă de temut.

Ne-ascundem laşitatea în spatele măştii de buni samariteni. Ne-ascundem indiferenţa cu o falsă smerenie. Îndurăm, uneori chiar iertăm, uităm nu pentru că suntem superiori celor ce „lovesc”,nedreptăţesc, ci pentru că suntem prea slabi, prea fricoşi să ripostăm. Aud mereu: „Să alegem răul cel mai mic!”. Cine a decis că nu putem alege decât între „rău” şi „mai rău”? Cine a hotărât că binele a părăsit lumea asta?

Şi totuşi, mai sunt încă Oameni, mai sunt… Ei ne pot elibera din carcera invizibilă în care agonizăm. Trebuie să scuturăm vălul de resemnare şi să acţionăm pentru că faptele reprezintă testamentul şi mărturia existenţei noastre.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta