Opinie • Cine mai suntem?
Am ajuns să respirăm tot mai des aerul impur al societăţii în care trăim. Ne-am pierdut înţelepciunea, ne-am pierdut până şi ultima celulă de demnitate din ce ne mai rămăsese. Şi totul pentru că cei de sus îşi propun din ce în ce mai mult să ne transforme în marionetele unei societăţi care se vrea a fi modernă şi democratică. Ne lăudăm atât de mult cu faptul că suntem în U.E., încât unii dintre noi chiar ajungem să credem… Teoria este uşoară, dar practica te omoară! Câtă josnicie! Fraţilor, unde ne este caracterul pretins european de care suntem atât de mândri, când peste tot domneşte mizeria materială şi cea spirituală? De unde atâta mândrie şi orgoliu când noi încă trăim într-o ţară în care sinceritatea, onestitatea şi respectul rămân formule fără fond, vocabule iluzorii? Pe toate planurile avem de vindecat răni mai vechi, pe care unii încearcă să le trateze doar cu apă chioară, fără să se gândească vreo clipă că acestea pot recidiva în orice moment, sau alţii aplică peste ele un pansament ineficace, uneori opac… Avem lacune în multe domenii, iar educaţia este unul dintre ele. Nu mi-am propus niciodată să judec pe cineva, ci doar „ceva”, mai cu seamă situaţia cu care se confruntă România în acest moment, evident din punctul de vedre al unui adolescent de clasa a XII-a. Avem atâtea valori pe care le ţinem ascunse pentru că sunt alţii, mult mai bine „puşi”, care trebuie să îşi facă meseria…avem atât de mulţi absolvenţi cărora societatea nu le permite accesul în şcoli, lăsându-i acasă, ca şomeri cu diplomă, pentru că locurile lor sunt ocupate de odrasle privilegiate. Aceşti „deştepţi” se încăpăţânează să-i îndobitocească şi pe cei cărora le-a mai rămas o fărâmă de conştiinţă şi speranţă. Nu puţini suntem cei care ne vedem puşi în situaţia de a depune un efort dublu, ori triplu pentru a dobândi unele cunoştinţe. Dar se mai trezeşte câte un copil din cealaltă tabără, că el al nu ştiu cărui profesor, sau că nu ştiu ce cunoştinţe pe nu ştiu unde are el şi-i trebuie copilului zece pe line, să nu cumva să o supere pe „mămuca ori pe tătucu”. Adesea mai suntem şi noi, ăştia cărora le-a mai rămas acel ideal al şcolii de altădată, confruntaţi cu cei la care „caşcavalul” are rolul primordial…iar aceşti pseudoprofesori ne calcă interesele în picioare şi ne umilesc ca pe ultimele exemplare ale societăţii. Şi cum să nu rămâi frapat când un profesor îţi spune cu atât de multă nonşalanţă şi cu un zâmbet sarcastic pe buze că „puteţi să vă spuneţi părerile pentru că oricum nimeni nu e interesat de ceea ce credeţi voi”. Interesant, nu? Dar cum se numeşte cel care se aşează la catedră fără vreun interes şi le propune elevilor să îşi facă singuri un „mic conspect” al lecţiei, pentru că timpul lor este extrem de preţios şi nu are rost să-l irosească în mod inutil?! Nu vreau să las impresia unei necunoscătoare a limbii române, dar am folosit pleonasmul „ mic conspect”, cu un scop precis, pentru că de multe ori acest conspect are câteva rânduri, dar de şi mai multe ori, acesta lipseşte cu desăvârşire… Afirmarea propriei identităţi, respectul pentru ceea ce înseamnă pedagogie, toleranţa şi diversitatea ar trebui să fie principalele repere ale şcolii. Dar unde au rămas toate acestea? Unde sunt profesorii?
Îmi este ruşine…ruşine pentru statutul de elev al şcolii româneşti, ruşine pentru că această societate le-a schilodit unora ultima umbră de demnitate, ruşine pentru neruşinarea celor din jur…ruşine pentru vorbe goale! De menţionat că există şi profesori care se află la polul opus şi care onorează profesiunea. Dar când morile de vânt sunt mult prea puternice, ce le mai rămâne acestora de făcut? Le rămâne totuşi revolta, ironia şi sarcasmul!
Komenteaza articolul
Legaturi (NE)primejdioase